"Într-o grădină,
Lâng-o tulpină,
Zării o floare, ca o lumină.
S-o tai, se strică!
S-o las, mi-e frică
Că vine altul şi mi-o rădică."
Nu am avut timp prea mult să pregătesc postarea pentru povestea parfumată de astăzi... Am pregătit însă câteva versuri însoțite de câteva imagini din grădina mea de vis, grădină plină de miresme ademenitoare de unde zilnic îmi zâmbesc mușcate, petunii, garofițe, trandafiri în diverse culori și multe alte flori. O ajut cu drag pe mami și le îngrijesc, iar ele îmi parfumează zilele și îmi colorează viața.
DE CE TAC FLORILE ?
Florile tac pentru că,
dacă ar şti că pot să vorbească,
din adevăr în neadevăr, ar începe
să se mândrească
La început cu mătasea obrazului,
cu rochiile elegante în care s-au îmbrăcat,
apoi cu înălţimea ori bondocimea lor,
sau cu spinul “nevinovat”
Dar florile nu ştiu că pot să vorbească
şi atunci se exprimă şi ele
prin parfumul tăcerii... ce ajunge până la stele,
prin culoarea neştearsă a tainei
ce le iese mereu si mereu de sub mâneca hainei
Să obligi o floare să vorbească,
atunci când ea tace, într-un fel, pentru tine,
arată că nu ştii din ce sămânţă a răsărit
şi că nici puterea cuvântului nu o cunoşti
foarte bine.
Autor - Elia David
Postarea este înscrisă în cadrul Clubului Poveștilor Parfumate
Îmi doresc cel mai mult să fiu sănătoasă, eu și toți cei dragi mie. Am învățat că sănătatea e cel mai prețios lucru. Și că, de multe ori, nu o prețuim decât după ce nu o mai avem...
Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru tot ce mi-a dăruit: sănătate, o familie frumoasă, prieteni frumoși la chip și la suflet, dascăli minunați și tot ce am trebuință... Îl rog pe Bunul Dumnezeu să mă ocrotească în continuare și să-mi dăruiască zile fericite! Mi-aș fi dorit să îmi petrec ziua
de astăzi altfel... Trebuie însă să particip la faza finală a concursului de
matematică Euclid, astfel că emoțiile mă copleșesc... Sper să mă pot
concentra și să obțin un rezultat frumos...
Din cauza concursurilor de astăzi la matematică și de mâine la limba
română, mi-am petrecut ziua vineri, împreună cu familia, cu colegii mei și cu doamna dirigintă... A fost o petrecere reușită, ne-am distrat cu toții nemaipomenit...
VĂ MULȚUMESC DRAGII MEI COLEGI ȘI PRIETENI PENTRU FRUMUSEȚEA VOASTRĂ! DATORITĂ VOUĂ AM AVUT O PETRECERE GROZAVĂ!
Ador
miresmele florilor de tei, flori de somn cu vise adormite…
Îmi place
să-mi odihnesc trupul, dar mai ales sufletul
sub coroana umbroasă a teiului
în care își găsesc odihna și atâtea
păsări, albine și fluturi…
Povestea unui tei
Atât de plin de floare şi parfum,
Bătrânul tei, cu lumea la picioare,
Păşea prin veşnicie pe-al său drum
De jos în sus, scrutând întreaga zare…
În el atâtea păsări îşi găsiră
Un loc de cânt, un leagăn, umbră deasă;
Chiar stele, ce pe ceruri obosiră,
Primite fură noaptea-n a lui casă.
Cel mai frumos, când luna poposea
Era, când dispăreau toţi trecătorii...
Şi ea, de el, în nori se ascundea,
Şi ramul lui dădea deoparte norii...
Autor – Elia David
Teiul și stejarul
La
poalele unui deal creştea un pui de tei cu frunza lată şi coroană bogată. La
începutul verii se împodobea cu floricele galbene, mirositoare şi era vizitat
de mii de albine care-i povesteau tot ce se petrece în lume. Teiul era fericit,
se bucura de soare, de ploile călduţe de vară şi de cuvintele bune ale
trecătorilor.
Într-o
zi, întorcându-şi privirea sepre creasta dealului, văzu doi stejari mândri, ce
îşi înălţau ramurile spre cer. Păreau aşa de măreţi, aşa de frumoşi, ca nişte
împăraţi.
Teiul se
simţi dintr-o dată aşa mic şi neînsemnat….
Din ziua
aceea teiul deveni din ce în ce mai trist. Privea la cei doi stejari şi i se
părea că ramurile le ajung până la cer.
Parcă şi
Soarele se oprea în dreptul lor să-i salute. Oamenii care urcau dealul se
opreau să se odihnească la umbra lor şi le mulţumeau pentru umbra deasă.
- Hei, dacă aş fi crescut şi eu în vârful
dealului…toată lumea m-ar fi văzut şi m-ar fi admirat. Nu am avut noroc! ofta
micuţul tei.
Dar într-o
zi se porni o furtună cumplită. Cerul se făcuse negru ca tăciunele, norii
alergau înspăimântaţi, toate vietăţile se ascundeau care pe unde puteau. Vântul
urla înfricoşător şi primii stropi de ploaie au început să cadă grei şi reci.
Teiul, aflându-se la poalele
dealului, era mai la adăpost, cu toate acestea se sperie tare. Privi spre
vârful dealului. Cei doi stejari se luptau vitejeşte cu vântul dezlănţuit, care
smulgea fără milă crengi din coroana lor. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Deodată se
auzi o bubuitură puternică. Un fulger săgetă asupra unuia dintre stejari, care
se transformă într-o torţă vie. Limbile uriaşe de foc trecură cu repeziciune şi
la celălalt stejar. Bietul tei, nici nu mai avea puterea să privească.
După un
timp furtuna se potoli. Bubuiturile se auzeau din ce în ce mai departe. A
încetat şi ploaia. În locul celor doi stejari erau acum două cionturi înnegrite
de fum.
Teiul amuţise. După un timp spuse:
- Şi cât de mult mi-am dorit să fiu
în locul lor! Acum aş fi fost cenuşă în vânt.
Apoi teiul
mulţumi norocului care îl hărăzise să crească la poalele dealului.
Copilăria rămâne
unde se simte mai bine,
unde e liberă să creadă, să se joace,
să iubească mult,
pe oricine...
Ştii tu,
unde se adună licuricii,
să pună la cale
un plan iscusit pentru luminarea
potecuţelor inimii tale
Unde spiriduşii din poveşti
se îngrămădesc să culeagă idei,
pentru cum să-l crească mai departe
pe copilul iscoditor
pitulat printre ei
Unde florile ţes, din culori
înrourate,
perdele,
la fereastra ochilor înălţându-se,
tot mai mult,
către stele
O copilărie
nu supravieţuieşte într-o cutie,
printre nostalgii - poze vechi, flori presate,
ci acolo unde există,
şi vor exista întotdeauna,
suflete frumoase, vesele şi foarte
curate
Autor - Elia David
1 Iunie, Ziua Copilului...
Sunt încă un copil... Un copil ce-și trăiește copilăria fericită la cote maxime... Nici măcar nu-mi trebuie mult să fiu fericită... Mă bucură până și o mică buburuză... Tresar când simt zborul și fâlfâitul magic al aripilor unui fluture. Pentru că... "totul se vede ALTFEL de la înălțimea copilăriei..."
De la înălţimea copilăriei
toate poveştile se văd adevărate
Întinzi braţele
şi poţi zbura
închizi ochii
şi te faci nevăzut
rosteşti un cuvânt minunat
şi nemairostit
şi iată cum roiesc în jurul
frunţii şi-al tâmplelor tale
o puzderie de fluturi
sau mai ştii
nişte plante fără nume
care abia şi-au descoperit soarele
Câtă învălmăşeală
şi cât spaţiu inundat de lumină
în toate poveştile bătrânilor înţelepţi
dacă izbuteşti să te ridici
deasupra oricărui resentiment
ascultându-le şi privindu-le
de la înălţimea copilăriei.
Autor - George Țărnea
Mi-aș dori ca toți copiii să aibă parte de o copilărie fericită!
Lăsaţi
copiii... "Lăsaţi copiii să vie la mine" Mi-i drag roiul lor de albine Lăsaţi-i copiii să iubească, să cânte Codrii de aramă, să-i frământe, Lăsaţi-i să îmbrăţişeze umbrele line Să adune noaptea din ape mandarine. Lăsaţi copiii să plângă, să iubească, Lăsaţi copiii să albească Lăsaţi umbra lor avidă Alte uşi să deschidă. Lăsaţi copiii să îngenunche,
să pună liniştea la urechi,
cercei... Azi am văzut pe Iisus copil printre ei...
“eu
mă trag
dintr-un salcâm
dacă vreţi
să mă citiţi
daţi mai întâi
la o parte
ramurile cu spini...”
FLORI DE SALCÂM
Cu
dărnicie, către lume,
Trimite-al Raiului tărâm
În dulci parfumuri îmbăiată –
Suava floare de salcâm.
Cu
veselie râd ciorchinii
De-un alb curat şi diafan –
De fac să cadă, umilită,
Semeaţa floare de castan.
Roşcata
zare-şi descreţeşte,
Deodată, fruntea-n răsărit
Şi de uimire se albeşte –
Ghicind că vara a venit.
Adie-n
aurul amiezii
Vânt cald, cu iz dogorâtor,
Împrăştiind parfum de floare,
Dinspre salcâmi, foşnind uşor.
Cuprins
de-o dulce ameţeală,
Mă-ntreb, de floare îmbătat,
De nu cumva, de plictiseală,
În lume Raiul s-a mutat.
O,
Doamne, iartă-mi, Te rog, gândul –
Dar prea frumos e primprejur!
Şi când mă ning, cu flori, salcâmii,
Mă simt copil şi mă simt pur.
Şi-Ţi
mulţumesc că-n rânduiala
Lucrării Tale-ai pus temei;
Şi aştept, topindu-mă sfiala,
Parfumul florilor de tei…
Autor – Boris Ioachim
BOGĂȚIILE TRUPULUI
Undeva prin lumea asta, o mamă își trimise
băiatul să cumpere ceva de la magazinul din colț. Pe drum, lângă o piață,
micuțul zări un bătrân, stingher, în haine ponosite, care parcă aștepta ceva.
Privea fără țintă și zâmbea..., părea rupt de realitate. Lumea care trecea îi
lăsa câte ceva, bani sau mâncare, după posibilități.
Copilul se opri în dreptul lui,
iar bătrânul în haine ponosite tresări..., îi zâmbi și-l întrebă:
- Ce faci copil frumos?
- De unde știi că sunt frumos? - Știu! Și apoi toți copiii sunt frumoși! - Mă duc să cumpăr ceva.
- Du-te, și când te întorci să treci pe le mine!
Copilul așa făcu.
Bătrânul când simți că este
lângă el îi întinse mâna și o porniră amândoi.
Lumea îi privea mirată: un copil
bine îmbrăcat, lângă un bătrân zdrențuros...
- De ce se miră lumea când ne vede împreună? - întrebă copilul.
- Lumea nu știe; lumea nu știe că eu sunt cel mai bogat om! răspunse bătrânul
- Cum așa? Văd că ești îmbrăcat ca un cerșetor!
- Nu judeca pe nimeni după cum este îmbrăcat! Eu îți spun că sunt cel mai bogat
om pentru că am urechi și aud, am ochi și văd, am mâini să mă hrănesc, am
picioare să mă deplasez și mintea integră ca să pot gândi, înțelegi?
- Ha, ha, ha! râse copilul. Păi toți le avem, asta înseamnă că ești bogat?
- Da, puțini sunt conștienți de acest lucru: că nu în bani se măsoară
bogăția... Îți dai seama, tu, cât ești de bogat dacă:
- ai două picioare întregi cu care să te deplasezi acolo unde sufletul tău
vrea?
- ai două mâini viguroase cu care să apuci, să scrii, să te îmbraci, să înoți
în ape răcoroase, să îmbrățișezi, și să legeni un copil?
- dar, mai ales, să ai doi ochi sănătoși cu care să vezi toate frumusețile
acestei lumi; să vezi soarele răsărind, chipul iubitei și surâsul mamei?
-
și două urechi cu care să auzi muzica cuvintelor...
Copile drag, oamenii nu știu
cât sunt de bogați! Și toate aceste bogății le poartă cu ei, pentru că ele îi
alcătuiesc: nu e necesar să le depoziteze în seif sau în bănci. Înțelegi,
copile, că te-ai născut bogat?
- Dar tu de ce cerșești, dacă ești atât de bogat precum spui?
- Eu nu cerșesc, eu doar țin companie soarelui... În fiecare dimineață, soarele
bate la ușa casei mele, deși, ferestrele sunt deschise. Intră în casă și toată
lumina și căldura lui îmi inundă cele patru camere. Sunt atât de bucuros că
soarele a ales să intre și în casa mea!
- Dar unde este casa ta? - întrebă curios copilul. Te-am văzut stând pe o
piatră în piață.
- Heei, casa mea este aici, înlăuntrul meu, uite!- și luă mâna copilului și-o
duse în partea stângă a pieptului. Simți ce caldă e?
- Da, și pulsează!
- Casa mea se cheamă inima și se bucură că ai atins-o cu mâna ta! Hai cu mine
să-ți arăt ceva!
Și o porniră amândoi.
Copilul mergea alături de
cerșetor, și mâna lui mare și caldă îi dădea siguranță, deși nu-l cunoștea;
astăzi îl văzuse pentru prima oară, dar îl simțea atât de aproape, de parcă
făcea parte din familie.
Ajunseră în parc.
- Hai să ne așezăm pe o bancă, aici, sub copacul acesta! spuse bătrânul. Așa,
închide ochii și respiră adânc, ce simți?
- Hmm..., miroase a flori de salcâm!
- Bravo, ai ghicit, a înflorit salcâmul, așa este!
- A înflorit salcâmul, a înflorit salcâmul! striga copilul bătând din palme de
bucurie, tocmai când, pe lângă banca lor trecea un călător grăbit. - Ce glumă bună! mormăi în barbă călătorul. Doar suntem în noiembrie, iar
salcâmii înfloresc primăvara! și-și văzu, grăbit, de drum.
- Vezi, copile, spuse bătrânul, ți-am spus că oamenii nu știu cât sunt de
bogați; au uitat să se bucure: deși au ochi, nu văd, deși au nas, nu miros,nu
simt că salcâmul a înflorit a doua oară. Nu mai au timp să simtă, să vadă, să
audă. Merg cu capul în pământ, preocupați să facă cât mai mulți bani, trecând
astfel, orbi și surzi, pe lângă minunile vieții. Au sărăcit!
Se ridicară și o porniră pe alee
spre casa copilului.
La capătul parcului era un cerșetor, orb, în cârjă.
Bătrânul lăsă în căciula milei
tot avutul său: - În dar ai luat, în dar să dai copile, să dai din „bogația” ta și celor care
au într-adevăr nevoie! spuse bătrânul și se depărtă fericit, bogat în sinea
lui. Copilul cum ajunse acasă, se duse repede în camera lui, își luă pușculița cu
bani, o sparse, luă banii și plecă în grabă spre piață. Dărui, cu mâinile lui, bănuții săracilor.
La întoarcere mama îl certă:
- Ce-ai făcut? Ți-ai dat toți banii dăruiți de mine pentru leagănul pe care
ți-l doreai, la cerșetori?
- În dar ai luat, în dar să dai ... mamă, iar eu sunt foarte bogat!!! Mă am pe
mine! Ce-mi mai trebuie leagăn când am două picioare zdravene cu care pot să
alerg, să mă joc?! Copilul descoperise bogățiile trupului său, iar în casa sufletului aveau să se
strângă o mulțime de alte comori.
