Îmi doresc cel mai mult să fiu sănătoasă, eu și toți cei dragi mie. Am învățat că sănătatea e cel mai prețios lucru. Și că, de multe ori, nu o prețuim decât după ce nu o mai avem...
Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru tot ce mi-a dăruit: sănătate, o familie frumoasă, prieteni frumoși la chip și la suflet, dascăli minunați și tot ce am trebuință... Îl rog pe Bunul Dumnezeu să mă ocrotească în continuare și să-mi dăruiască zile fericite! Mi-aș fi dorit să îmi petrec ziua
de astăzi altfel... Trebuie însă să particip la faza finală a concursului de
matematică Euclid, astfel că emoțiile mă copleșesc... Sper să mă pot
concentra și să obțin un rezultat frumos...
Din cauza concursurilor de astăzi la matematică și de mâine la limba
română, mi-am petrecut ziua vineri, împreună cu familia, cu colegii mei și cu doamna dirigintă... A fost o petrecere reușită, ne-am distrat cu toții nemaipomenit...
VĂ MULȚUMESC DRAGII MEI COLEGI ȘI PRIETENI PENTRU FRUMUSEȚEA VOASTRĂ! DATORITĂ VOUĂ AM AVUT O PETRECERE GROZAVĂ!
Farmecul copilăriei ei s-a
pierdut brusc, iar zborul ei spre înalt s-a frânt… Un diagnostic crunt și nemilos
i-a răpit bucuria de a trăi… Mi-este parcă teamă să rostesc numele bolii de care suferă… leucemie...
A trecut printr-o
suferință cumplită… A trebuit să învețe mult prea devreme ce este durerea… Culorile au dispărut din viața ei, zilele i-au fost lungi și pline de durere, iar sărbătorile au fost sărbători nefericite.
Datorită multor oameni cu suflet mare, Alexandra a ajuns în Italia unde are parte de tratament bun și este îngrijită frumos.
Are încă un drum greu
înainte... Va urma o operație extrem de riscantă, transplantul de măduvă...
Îmi doresc din tot sufletul să se întâmple un miracol, să ia sfârșit suferința ei, iar ochișorii ei să
zâmbească din nou fericiți...
Astăzi, membrii Clubului Poveștii Parfumate sărbătoresc un an de existență… Eu m-am înscris însă ceva mai târziu și nu am participat la toate edițiile…
”Jocul” a început frumos… Eram un fir plăpând de iarbă ce asculta șoaptele picăturilor de rouă, când doamna Carmen a descoperit
I-am scris prima scrisoare pădurii mulțumindu-i pentru parfumurile anotimpurilor ei… Am admirat îndelung măiastra Lună adulmecând miresmele ei poetice și muzicale.
Deși ceaiul nu era băutura mea preferată, am învățat că merită să-l savurez cu plăcere...
Apoi, am deschis fereastra spre lumea copilăriei mele fericite povestind despre visele mele și ale altor copii ce nu mai au zâmbet și care trebuie să inspire “miresme” de spital și boală…
Mi-a făcut mereu plăcere, dragii mei prieteni, să vă citesc poveștile parfumate... Fiecare dintre voi a reușit să-mi transmită câte o fărâmă din sufletul lui, iar poveștile voastre le păstrez cu grijă în cutia cu comori a sufletului meu…
Pe tărâmul acela al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, pe care de atâta amar de vreme hoinăreşti, ţi-o fi dor de ţară, de codri şi pâraie, de holdele pârguite şi fecioarele sfioase, de lacul albastru, de marea-nviforată, de lună şi de luceafăr, de stele şi de plopii singuratici. Ţi-o fi dor, bădie, să mai afli ce-i pe plai, ce-i în lume şi în suflet. Oi vrea să ştii câte împliniri s-au zămislit pe de-a-ntregul, câte vifore ne-au spulberat speranţele, cu câte oase ne-am însemnat hotarele, cu câte lacrimi ne-am plâns îngenuncherile.
Dulcea ta Românie a fost adesea otrăvită, acrită şi amărâtă de lifte din patru zări venite să ne ceară pământ şi apă. A fost adesea sfârtecată, jupuită, ciopârţită, i s-au tăiat picioarele şi mâinile, i-au înfundat gura, i-au scos ochii şi i-au spart timpanele, dar ea a continuat să strige „Victorie”, să blesteme, să se roage, să geamă şi să scrâşnească. Gloriile şi le-a plătit cu fluvii de sânge, dar laurii, au încununat frunţile altora; flăcăii ei s-au spetit în ocne şi temniţe, au murit în tranşee şi nici măcar morminte legiuite n-au avut.
Dorul ne-a hrănit sufletul şi speranţa. Ne-a fost dor de libertate, de pâine şi dreptate, de cer albastru şi de sărbători, de colinde şi altare. Cu cât ne-a fost dorul mai mare, cu atât ne-au îndepărtat mai mult de vatră. Au crezut că ni se rup firele, dar au fost ca funiile de mătase din poveşti. Mare-a fost trecutul, temut mi-e viitorul. Cârdurile de corbi ne dau mereu târcoale, cu hămeseala lor din totdeauna, lupii ne urlă pe la gardurile stârni, suntem singuri, tot mai singuri într-o lume străină şi haină. Dulcea Bucovină şi Ţara Basarabilor şi a Muşatinilor zac sub călcâi străin, iar azi nici nu îndrăznim să mai vorbim de ele, ca să nu deranjăm mărimuri de aiurea.
Mândru erai, bădie, când gândeai la viitor, dar tare mă tem că dacă ai citi istoria veacului ai înnebuni. Fiii mândri ai ţării, plăieşii de-altădată ai lui Ştefan, au fost umiliţi şi-ngenuncheaţi, batjocoriţi şi huiduiţi. Piatra-piatră de e piatră, o calcă roata şi crapă; o calcă de mii de ori şi-o aruncă în voitori. O ia apa, o ia vântul, nouă ne-a rămas cuvântul. Şi cuvăntu’ şi oftatu’, inima ca stânc-a stătu!
Răzbunare crudă, zău, că n-am făcut, chiar dacă prilejuri am avut destule. Ne-am apărat brazdele, vetrele, altarele şi pruncii. Dacă a fost nevoie, i-am speriat niţel la Mărăşeşti, Oituz, pe Jiu şi pe unde a mai vrut Dumnezeu. Atât şi nimic mai mult. I-am gonit cât am putut, ne-am curăţat hotarele, morţii i-am îngropat, bolnavii i-am vindecat, apoi am pus mâna pe coarnele plugului şi ne-am văzut de treabă. La sărbători avem răgaz şi-l ascultăm pe popa cum ne citeşte pomelnic lung cu cei ce nu s-au mai întors acasă dintre noi. Am ştiut că este un Dumnezeu acolo, sus, în ceruri, care cântăreşte şi judecă oameni şi popoare şi am mai lăsat şi-n seama Lui, c-a Lui e răzbunarea.
Ne-ai dorit, bădie, cu cuvânt de testament, să avem frăţie, precum stelele cerului, frunzele codrului, păsările văzduhului. Ne-am înfrăţit prin vreme de multe nevoi, am pus mână-n mână, umăr lângă umăr şi-am răzbit şi noi. Ne-am înfrăţit în faţa puştilor şi-a morţii, pe străzile Timişoarei, Bucureştiului, Sibiului şi Clujului şi al altor locuri de sfântă aduce re-aminte. Ne-am înfrăţit la greu şi la bucurie şi greul n-a mai fost atât de greu şi bucuria a fost mai mare. Ne-am înfrăţit în sărăcie, în umilinţă, pe câmpul de luptă, pe ogor la cules, la semănat, la cozi, la nunţi şi la înmormântări. Ne-am înfrăţit când am şoptit Mioriţa, Tatăl nostru, Manole, Manole, ori poeziile matale.
Multe am să-ţi spun, bădie Mihai, şi-o să revin curând.
