Aseară, prin grădina amorţită,
Din tufe de pelin cu frunze mici
A apărut în taină un arici, -
O mică vietate ghemuită.
Copiii l-au zărit de pe cerdac
Cum se mişca domol pe sub gutui,
Şi toţi au alergat în jurul lui.
Iar el a-ncremenit pe loc, posac,
Cum îl prinsese vremea pe cărare, -
Ca o perniţă sferică în care
O fată rea, ca să se joace,
A-nfipt o sumedenie de ace.
Băteau copiii din vătrai şi cleşte,
Dar el tăcea, săracul, ca un peşte,
Şi doar fiori de groază, când şi când,
Treceau pe trupuşorul lui plăpând...
Am alungat copiii să se culce
Şi-n înserarea limpede şi dulce
Ce se lăsa din cer încetinel,
Am stat acolo, singură cu el.
Şi mă-ntrebam pe gânduri: Oare, cum
A fost făptura-i la-nceput de lume?
Din care veacuri înecate-n fum
Porni el oare, ca un scai, la drum,
Să se oprească-n dreptul meu anume?
Ce vânt vrăjmaş şi mohorât
Ca pe-un măcieş pitic l-a scuturat,
De-a mai rămas dintr-însul doar atât:
Un ghem de spini, ostil şi speriat?
O fi având el oare pui?
Mă-ntreb, deşi nu pot pricepe:
Cum sug ei oare, fără să se-nţepe
În ghimpii lui?...
Când a simţit că-i singur doar cu mine
Şi niciun duşman dinspre casă nu mai vine,
A scos cu frică de sub el
Un bot timid şi mic, ca de căţel,
Şi cu instinctul lui obscur
A explorat terenul împrejur.
Şi-abia ciulindu-şi ţepile pe spate, -
Pe sub petunii grele de parfum,
Atras de noapte şi singurătate
Şi-a căutat încet-încet de drum...
S-a mai oprit în magheran o dată
Ca sub îndemnul unei tainice porunci,
Apoi a dispărut pe sub poiată...
Şi nu l-am mai văzut deloc, de-atunci...
Întotdeauna mi-a plăcut să-ți ascult foșnetul, cântecul, bucuria,
oftatul prelung sau plânsetul cu lacrimi de stele…
Mi-ai oferit atâta bucurie și odihnă sufletului!... Iar eu… eu nu ți-am mulțumit niciodată… Nu prin cuvinte…
Mi-e greu să descriu în cuvinte farmecul tău presărat prin anotimpurile copilăriei mele…
Primăvara,
am privit mereu cum soarele îți săruta ramurile dezgolite și ți-am
ascultat mugurii plesnind de bucurie. Aveai miros de pământ umed,
amorțit, dar dornic să reînvie… Mi-ai dăruit covor de ghiocei și
speranță în suflet cu fiecare fir de iarbă verde…
Vara,
mi-ai încântat ochii cu flori oglindite în senin de cer și mi-ai umplut
inima cu soare și dragoste. Mi-ai dăruit miresme de parfum delicat de
flori. Ți-ai întins ramurile protectoare și m-ai ocrotit oferindu-mi
răcoare și o clipă de răgaz în suflet…
Toamna,
ai ruginit tristețea și mi-ai oferit bucurie în culori vii pictate de
penelul tău iscusit… Parcă prea mult răsfăț și risipă de soare și galben
pe frunze… Cu miros de ploaie binefăcătoare mi-ai înviorat mereu
ființa…
Iarna,
mi-ai pus în palmă fulgi de nea și m-ai lăsat să-ți fac îngeri în
zăpadă. Ai chemat-o pe Regina Gheții pentru mine și mi-ai înflorit
obrajii cu bujori. Miresmele tăcerii tale m-au îndemnat să-ți ascult și
să-ți respect liniștea…
Aș vrea să-ți mulțumesc pentru că întotdeauna mi-ai fost îndemn spre
visare… Mulțumesc pentru visele pornite din mângâieri de soare printre
ramuri de stejar bătrân… La umbra ta mi-am odihnit deseori fruntea, în
timp ce tu mă mângâiai și îmi șopteai povești cu glas de vânt…
Mulțumesc, draga mea Pădure, pentru darurile tale fermecate!
Cu drag,
Al Tău Copil,
Sara "( Scrisoare scrisă în octombrie 2011 )
PĂDUREA
Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă
Un suflet ce iubește taina frunzișelor cu umbră dragă
Și nicăieri nu poți mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi
Decât pe-ngustele potece sub bolțile cu frunze verzi.
Frumos e muntele ce-nalță spre ceruri fruntea lui semeață,
Frumos e câmpul ce se-ntinde ca și o mare de verdeață,
Frumoasă, marea liniștită sau cu talazul răzvrătit,
Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit.
Ea n-are-n sânul ei castele, dar soarele când o izbește
O populează cu fantasme, și cântu-o face de vorbește,
Ș-aci zărești palate-nalte, ș-aci, când ele se desfac,
Ridică vocea orice frunză și-n om se schimbă-orice copac.
………………………………………………………………..
Pădure, cine nu iubește suava ta melancolie,
Tu ce ridici spre ceruri brațe visându-ți dulcea poezie,
Și care om venind în tine nu se pricepe înălțat,
Cu rănile în piept închise, cu doru-n suflet alinat?
……………………………………………………………….
Și cântecele ce deșiră îi sunt adesea însoțite
De milioanele de frunze în soare-apune poleite,
Iar apa alergând la vale, cu un murmur nedefinit
Le duce fără de-a ști unde și nici de unde i-au venit.
……………………………………………………………….
Cu gândurile mele singur aș vrea ca să mă pierd în tine,
Să simt o dulce voluptate sorbindu-ți aerul cel viu,
Să nu mai s-afle om să știe nici de-al meu nume, nici de mine,
Și tot așa să nu mai fie nici om de care eu să știu.
Tăcut, sub frunze ca nălucă să mă strecor fără-ncetare
Pe unde locul mai sălbatic s-ar întâmpla în drumul meu,
Iar dând uitării lumea-ntreagă și eu s-am parte de uitare,
Rănit de lupta unei viețe pe care n-am cerut-o eu.
Spre soarele ce se ridică să cânt cu frunzele ce cântă,
Cu paserile modulându-și concertul lor neîntrecut,
Cu șoptitoarele izvoare ce-n armonie se frământă
Pe patul de-albe pietricele ce le e vecinic așternut.
Și cufundat prin al meu suflet în armonie și verdeață,
Răpit din visele frumoase ce-n al meu cuget s-ar ivi,
Să simt și lumea să-nțeleagă că de-are traiul vreo dulceață,
E de-a uita că-l porți pe umeri ș-amenință a te strivi.
"Tatăl meu, de la oraș,
Mi-a adus un iepuraș
Mărunțel, dar zurbagiu:
Sare, fuge, parcă-i viu.
Eu deschid să ies din casă,
Iepurașul vrea să iasă,
Eu îl las, iar el să vezi!
O ia fuga spre livezi.
Ați văzut ce iepuraș!
E adus de la oraș,
Dar la trup, la urechiuși
Nu-i de vată și de pluș,
Nu-i luat din magazine,
Dacă-l scapi, s-a dus, nu vine...
Prinde-l, tată,
Înc-o dată
Să-l arăt la lumea toată!"
Astăzi e o zi plină de emoții pentru draga mea prietenă de numai 7 ani, Alexandra Groza ...
Astăzi i se va face transplantul cu celule stem de la mamă deoarece nu i s-a găsit donator compatibil.
Din octombrie 2011, Alexandra se luptă cu o boală cumplită, leucemia... Dreptul ei la copilărie i-a fost furat. De atunci, parfumurile copilăriei ei au altfel de miresme: citostatice, puncții, injecții, branule... Multă vreme a stat internată în spitale, aici, în țară. A avut mare nevoie de noi. Pentru că s-au unit suficient de mulți oameni cu suflet mare , din februarie se află în Italia. Acolo, în spital, și-a petrecut și ziua de naștere . Este foarte bine îngrijită și șansele de vindecare sunt mult mai mari acolo, în Italia...
Alexandra are astăzi o șansă spre vindecare... Va fi greu după transplant, va trebui să stea cel puțin 4 săptămâni în camera sterilă. Și sunt multe riscuri după transplant... Sper însă că Bunul Dumnezeu se va îngriji de ea și o va ocroti de tot ce s-ar putea întâmpla rău... Să ne rugăm cu toții pentru Alexandra, să aibă parte de un miracol în viața ei, să fie vindecată!
trupul
și sufletul meu sunt începutul unui mare cântec
și
tremurul mâinii care-l caută."
Ionel Teodoreanu
Iubesc
VARA nespus de mult… Poate pentru că sunt copilul ei, născută fiind în miez de
iunie… Iubesc VARA, mai ales pentru că e vacanță, vacanță la care visez un an întreg…
Iubesc fiecare zi de vară, mă bucur de fiecare oră din zi…
Iubesc diminețile de vară când soarele îmi mângâie duios fața cu razele-i
dulci trezindu-mă din tăcutele visări… Îmi place să mă trezesc în ciripiturile
vesele ale păsărilor… Iubesc mirosul de prospețime și răcoare al dimineților de
vară…
Iubesc orele amiezilor de vară cu miros de iarbă încinsă… Iubesc atunci, mai
ales, să stau la umbra ce mi-o dăruie generos copacii… Îmi place să privesc cum Vara pârguiește fructele în cuptoarele ei, pentru mine... Îmi place să ascult zumzetul
albinelor și să mă las răsfățată de parfumul îmbietor al florilor…
Iubesc serile de vară când pot să admir apusul măreț al soarelui… Îmi
place să privesc cerul senin cu lună plină și mii de stele... Ador miresmele
Reginei Nopții…
Iubesc
nopțile de vară când adorm cu
fereastra deschisă ascultând concertul greierilor…
"Vara e o vrăjitoare
Ce preschimbă, prin magie,
Spicele de pe ogoare
Într-o mare aurie.
Vara, mare pictoriţă,
Ia din curcubeu culori
Şi, cu har, în poieniţă,
Zugrăveşte fluturi, flori…
Vara e compozitoare –
Cu un tril de ciocârlie
Şi-unul de privighetoare
Ea compune-o rapsodie.
Ca poetă iscusită,
Vara, cu penel de soare,
Scrie slovă aurită –
Câte-un vers în orice floare.
Când cicoarea şi sulfina
Au, din rouă, diademe,
Ea transformă-n zori grădina
Într-o carte cu poeme."
Vali Slavu
"Vara și cântecele se cântă singure..."
William Carlos Williams
“În
principiu, nu cred că există ceva mai minunat ca o după-amiază de vară
calmă, fără vânt,
când nu se clatină nici o frunză, iar lumina se
filtrează prin crengi.
Stai culcat în iarbă, ascultând zumzetul
insectelor care ciuruie liniştea,
priveşti bucăţile de cer ce se văd
prin frunzişul unui copac,
simţi în nări mirosuri ameţitoare,
eşti
fericit şi nu ştii pentru ce.
Nu-ţi
mai trebuie nimic în afară de ce eşti.
Totul e extraordinar de simplu,
într-un fel...
Vara m-a ajutat să obţin prin simţuri ce nu mi-a fost dat
să am prin credinţă.
N-a fost nevoie să aflu de la alţii că sacrul
există în natură,
că divinul poate fi atins, uneori, cu degetele.
Vara, până şi tristeţile mi se păreau luminoase.”
Octavian Paler
Postarea este înscrisă în Clubul Poveștii Parfumate,
”Floarea-n câmp când veştejeşte,
Alta-n locu-i înfloreşte;
Dar în pieptul omenesc
Florile când veştejesc,
Cade roua în zadar,
Alte-n loc nu mai răsar!”
Dintre toate florile
de câmp, macii mă fascinează cel mai
mult…
Sunt plini de frumusețe și gingășie…
Îmi place să mă scufund în imensitatatea cîmpului plin de maci sângerii,
cu petale mătăsoase,
ce-și mișcă
mlădios trupul la orice adiere de vânt...
Flori de mac
”În frunza de cucută amară
îmi fluier bucuriile-şi-o neînţeleasă teamă
de moarte mă pătrunde,
cum vă privesc pe malul mării de secară,
flori de mac.
Aş vrea să vă cuprind,
că, nu ştiu cum, petalele ce le purtaţi
îmi par urzite
din spuma roşie
a unui cald şi-nflăcărat amurg de vară.
Aş vrea să vă culeg în
braţe
feciorelnicul avânt,
dar vi-e atât de fragedă podoabă,
că nu-ndrăznesc,
o, nici la pieptul gândurilor mele să vă strâng.
Şi-as vrea să vă strivesc,
că sunteţi roşii, roşii
cum nu au putut să fie pe pământ
decât aprinşii, mari stropi de sânge ce-au căzut
pe stânci
şi pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus,
când s-a-ngrozit de
moarte.”
Lucian Blaga
Mă
întristează însă enorm viața lor atât de scurtă…
Macii
"Ardeau ca nişte facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îşi înălţau râzând zglobii
obrazul roşu dintre spini.
I-am adunat cu mâini avare,
am rătăcit în seara blândă,
umplându-mi braţele de floare
învăpăiată şi plăpândă.
Şi m-am întors într-un târziu,
departe cîmpul rămânea,
atât de singur şi pustiu
în urma mea.
Dar când acasă-am încercat
să-i strâng într-un aprins buchet,
toţi macii mei s-au scuturat
ca nişte lacrimi pe parchet."
Magda Isanos
Postarea a fost înscrisă în Clubul Poveștii Parfumate
"Într-o grădină,
Lâng-o tulpină,
Zării o floare, ca o lumină.
S-o tai, se strică!
S-o las, mi-e frică
Că vine altul şi mi-o rădică."
Nu am avut timp prea mult să pregătesc postarea pentru povestea parfumată de astăzi... Am pregătit însă câteva versuri însoțite de câteva imagini din grădina mea de vis, grădină plină de miresme ademenitoare de unde zilnic îmi zâmbesc mușcate, petunii, garofițe, trandafiri în diverse culori și multe alte flori. O ajut cu drag pe mami și le îngrijesc, iar ele îmi parfumează zilele și îmi colorează viața.
DE CE TAC FLORILE ?
Florile tac pentru că,
dacă ar şti că pot să vorbească,
din adevăr în neadevăr, ar începe
să se mândrească
La început cu mătasea obrazului,
cu rochiile elegante în care s-au îmbrăcat,
apoi cu înălţimea ori bondocimea lor,
sau cu spinul “nevinovat”
Dar florile nu ştiu că pot să vorbească
şi atunci se exprimă şi ele
prin parfumul tăcerii... ce ajunge până la stele,
prin culoarea neştearsă a tainei
ce le iese mereu si mereu de sub mâneca hainei
Să obligi o floare să vorbească,
atunci când ea tace, într-un fel, pentru tine,
arată că nu ştii din ce sămânţă a răsărit
şi că nici puterea cuvântului nu o cunoşti
foarte bine.
Autor - Elia David
Postarea este înscrisă în cadrul Clubului Poveștilor Parfumate
Îmi doresc cel mai mult să fiu sănătoasă, eu și toți cei dragi mie. Am învățat că sănătatea e cel mai prețios lucru. Și că, de multe ori, nu o prețuim decât după ce nu o mai avem...
Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru tot ce mi-a dăruit: sănătate, o familie frumoasă, prieteni frumoși la chip și la suflet, dascăli minunați și tot ce am trebuință... Îl rog pe Bunul Dumnezeu să mă ocrotească în continuare și să-mi dăruiască zile fericite! Mi-aș fi dorit să îmi petrec ziua
de astăzi altfel... Trebuie însă să particip la faza finală a concursului de
matematică Euclid, astfel că emoțiile mă copleșesc... Sper să mă pot
concentra și să obțin un rezultat frumos...
Din cauza concursurilor de astăzi la matematică și de mâine la limba
română, mi-am petrecut ziua vineri, împreună cu familia, cu colegii mei și cu doamna dirigintă... A fost o petrecere reușită, ne-am distrat cu toții nemaipomenit...
VĂ MULȚUMESC DRAGII MEI COLEGI ȘI PRIETENI PENTRU FRUMUSEȚEA VOASTRĂ! DATORITĂ VOUĂ AM AVUT O PETRECERE GROZAVĂ!
Ador
miresmele florilor de tei, flori de somn cu vise adormite…
Îmi place
să-mi odihnesc trupul, dar mai ales sufletul
sub coroana umbroasă a teiului
în care își găsesc odihna și atâtea
păsări, albine și fluturi…
Povestea unui tei
Atât de plin de floare şi parfum,
Bătrânul tei, cu lumea la picioare,
Păşea prin veşnicie pe-al său drum
De jos în sus, scrutând întreaga zare…
În el atâtea păsări îşi găsiră
Un loc de cânt, un leagăn, umbră deasă;
Chiar stele, ce pe ceruri obosiră,
Primite fură noaptea-n a lui casă.
Cel mai frumos, când luna poposea
Era, când dispăreau toţi trecătorii...
Şi ea, de el, în nori se ascundea,
Şi ramul lui dădea deoparte norii...
Autor – Elia David
Teiul și stejarul
La
poalele unui deal creştea un pui de tei cu frunza lată şi coroană bogată. La
începutul verii se împodobea cu floricele galbene, mirositoare şi era vizitat
de mii de albine care-i povesteau tot ce se petrece în lume. Teiul era fericit,
se bucura de soare, de ploile călduţe de vară şi de cuvintele bune ale
trecătorilor.
Într-o
zi, întorcându-şi privirea sepre creasta dealului, văzu doi stejari mândri, ce
îşi înălţau ramurile spre cer. Păreau aşa de măreţi, aşa de frumoşi, ca nişte
împăraţi.
Teiul se
simţi dintr-o dată aşa mic şi neînsemnat….
Din ziua
aceea teiul deveni din ce în ce mai trist. Privea la cei doi stejari şi i se
părea că ramurile le ajung până la cer.
Parcă şi
Soarele se oprea în dreptul lor să-i salute. Oamenii care urcau dealul se
opreau să se odihnească la umbra lor şi le mulţumeau pentru umbra deasă.
- Hei, dacă aş fi crescut şi eu în vârful
dealului…toată lumea m-ar fi văzut şi m-ar fi admirat. Nu am avut noroc! ofta
micuţul tei.
Dar într-o
zi se porni o furtună cumplită. Cerul se făcuse negru ca tăciunele, norii
alergau înspăimântaţi, toate vietăţile se ascundeau care pe unde puteau. Vântul
urla înfricoşător şi primii stropi de ploaie au început să cadă grei şi reci.
Teiul, aflându-se la poalele
dealului, era mai la adăpost, cu toate acestea se sperie tare. Privi spre
vârful dealului. Cei doi stejari se luptau vitejeşte cu vântul dezlănţuit, care
smulgea fără milă crengi din coroana lor. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Deodată se
auzi o bubuitură puternică. Un fulger săgetă asupra unuia dintre stejari, care
se transformă într-o torţă vie. Limbile uriaşe de foc trecură cu repeziciune şi
la celălalt stejar. Bietul tei, nici nu mai avea puterea să privească.
După un
timp furtuna se potoli. Bubuiturile se auzeau din ce în ce mai departe. A
încetat şi ploaia. În locul celor doi stejari erau acum două cionturi înnegrite
de fum.
Teiul amuţise. După un timp spuse:
- Şi cât de mult mi-am dorit să fiu
în locul lor! Acum aş fi fost cenuşă în vânt.
Apoi teiul
mulţumi norocului care îl hărăzise să crească la poalele dealului.
