29 iunie 2010
M-am trezit devreme. L-am întrebat pe tatăl meu dacă putem merge și noi cu el să vedem dezastrul produs de ape.
Ceea ce am văzut, nu voi uita niciodată!... Străzi pline de mâl și animale moarte, dărâmături printre care se deslușeau lucruri înnămolite care nu mai foloseau nimănui...
Toate erau parcă rupte dintr-un film de groază! Gunoaiele furioase au invadat grădinile, curțile și livezile culcând la pământ garduri, case, pomi, culturi... Și printre gunoaie, dominați de un miros înțepător, murdari, flămânzi și disperați... oamenii... Lor le-a rămas doar viața și erau recunoscători pentru asta... Alții însă nu au avut acest noroc, sufletele lor înecându-se în apele dezlănțuite.
Printre dărâmăturile unei case, o fetiță mică, speriată ținea în brațe o păpușă a cărei frumusețe se pierduse în nămol. Reușise să-și salveze păpușa preferată. O mângâia, iar din când în când își întorcea privirea tristă spre grămada de moloz ce a fost cândva casa ei.
Am fost atât de marcată încât am uitat parcă și să respir pentru câteva secunde. Mă uitam cu milă la fetița aceea neajutorată. Doream să-i dau o mână de ajutor. Cu siguranță erau și mulți alți copii ce aveau nevoie de mâncare, apă, haine, jucării…
Peste orașul nostru, apa a adus odată cu ea tristețe, lacrimi și disperare. Oamenii pierduseră agoniseala lor de o viață. Nu mai aveau nimic din ceea ce avuseseră înainte. Rămași fără acoperiș deasupra capului, fără mâncare și apă de băut, încercau să-și recupereze din nămol măcar câteva din lucrurile pe care le aveau înainte.
Ajunsă în cameră, m-am așezat pe pat, obosită. Nu puteam înțelege cum pârâul Buhai pe care în mod normal îl treci cu pasul a putut produce atâta tragedie. Poate că natura s-a răzbunat… Oamenii aruncă atâtea deșeuri și provoacă atâta suferință naturii!...
( va urma )
0 gânduri...:
Trimiteți un comentariu
Gânduri bune dacă aveți pentru mine...
Vă mulțumesc!