Se afișează postările cu eticheta Dorohoi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dorohoi. Afișați toate postările

vineri, 30 septembrie 2011

Orașul meu în sărbătoare...

 
       Weekendul acesta, orașul meu îmbracă haine de sărbătoare pentru câteva zile... Împlinește 604 ani... Poartă în spate multă istorie și poveste...
       Cum în zilele noastre  nu se mai întâmplă prea multe lucruri în micuțul meu oraș, îmi voi lua bună dispoziția la braț și... bineînțeles că voi fi prezentă la sărbătoare și voi avea parte de distracție maximă... Îmi veți scuza, vă rog, absența de pe blog... Mulțumesc!
  
        Vă doresc tuturor un weekend relaxant și odihnitor!

sâmbătă, 2 iulie 2011

Sper...

          Săptămâna aceasta am fost copleșită de amintiri triste, postările mele fiind la fel de triste… Nu am putut trece însă cu vederea ceea ce s-a întâmplat acum un an în micuțul nostru orășel, în acel iunie 2010…  Am întâlnit atunci foarte mulți copii ce au rămas fără case: Ioana, Laura, Rita, Liviu, Sebi, Florentina, Alexandru, Roxana, Georgiana, Ana Maria, Alberto, Diana, Cati, Marian, Costel, Iulian, Cosmin, Denisa, Alexandra, Andreea, Andrei, Irina, Patricia, Bianca, Emi, Denis, Valentin, Ana, Mihaela și mulți, mulți alții…
         
          Știu că destinul multora dintre ei s-a schimbat de atunci… Unii dintre ei nici acum nu au casă… Cu unii mă întâlnesc la Centrul de zi de la fundația pe care o conduce mama… Nu îi pot privi în ochi, nu le pot citi tristețea… SPER însă că într-o zi va fi SOARE, ZÂMBET și CULOARE și în viața lor!... MERITĂ!...

  

vineri, 1 iulie 2011

Triste amintiri (4)

Iulie 2010  
Ce bine ar fi fost să existe un loc în care să se adune copiii pe perioada verii unde să se joace, să învețe lucruri noi!... Astfel ne-a venit ideea deschiderii unei Școli de vară pentru copiii afectați de inundații… Sigur se vor bucura ca în loc de moloz, mizerie, praf și mâl să aibă un loc unde să își poată petrece timpul într-un mod cât mai plăcut…

           Eram fericită că pot face ceva pentru copiii aceia necăjiți pe care îi vedeam zilnic în timp ce împărțeam hrană caldă.

  Împreună cu părinții mei, am pus la punct toate detaliile. Am mers din poartă în poartă și le ofeream copiilor și părinților lor informații despre Școala de Vară.

  Toți au primit vestea cu mare entuziasm. Părinții se bucurau că nu îi vor mai vedea pe copii printre moloz și praf, iar copiii ardeau de nerăbdare să simtă iar bucuria jocului. Uitaseră de atâta necaz și să se joace.



  Ziua următoare, am mers la Școala de Vară pentru a ajuta și eu. Le purtam mânuța copiilor mici să poată desena și mă jucam cu ei. Îi simțeam atât de fericiți!... 


             
            Mama și tatăl meu au chemat voluntari, s-au alăturat și cei de la "Salvați Copiii" și "Unicef" ca să-i îndrume pe copii, să-i învețe, să se joace cu ei. Printre aceștia era  și doamna mea învățătoare care i-a învățat cu multă dragoste pe copii diverse lecții de viață. I-a învățat despre respect, politețe, încredere, prietenie și multe alte lucruri. Au învățat că întotdeauna înainte de masă trebuie să mulțumească lui Dumnezeu pentru mâncarea pe care o primesc, că trebuie să spună “te rog” atunci când vor să obțină un lucru  și “mulțumesc” după ce au primit ceva. Au învățat să se bucure și să zâmbească în orice situație. 



  Fiecare copil își avea tristețea lui. Un copil era trist deoarece rămăsese singurul copil de pe strada pe care locuia. Tuturor copiilor cu care era el prieten li se dărâmaseră casele și locuiau în tabăra de sinistrați, iar el nu mai avea prieteni. S-a bucurat deoarece i-a reîntâlnit și pe ei la Școala de Vară.


        
            Pentru ca totul să decurgă bine părinții mei au apelat la mulți oameni cu suflet mare care  i-au răsfățat pe copii cu multe bunătăți zi de zi. Și tatăl meu i-a vizitat pe copii de multe ori și le-a adus dulciuri și înghețată.
          
           Deoarece copiii au fost cuminți și ascultători și pentru că a avut posibilitatea, mama mea a invitat un circ pentru copii, Lollypop, tocmai din Elveția. Copiii au învățat în zilele ce au urmat să facă diverse acrobații, jonglerii urmând ca la final să prezinte un spectacol în care ei, copiii, aveau să fie artiști de circ.
   
             Am participat și eu împreună cu sora mea, Miriam. Am învățat sârguincioase să lucrăm la trapez.



          Zilele s-au scurs repede. A sosit și ziua spectacolului. După repetiția finală, copiii au fost machiați și îmbrăcați în costumații speciale. Cu emoții, au pășit pe scenă în lumina reflectoarelor și fiecare și-a prezentat numărul. Spectatorii erau părinții, rudele și prietenii micilor artiști de circ. Au fost răsplătiți la sfârșit cu nenumărate aplauze.


joi, 30 iunie 2011

Triste amintiri (3)

Iunie 2010
Nici nu știam cum să ajutăm oamenii aceștia necăjiți… Aveau nevoie de haine și de multe alte lucruri, însă ne-a venit și ideea de a împărți hrană caldă sinistraților… Nu aveau la ce găti și nici cu ce prepara hrana…

 La cantina de la fundația pe care  o conduce mama, am preparat zilnic sute de porții de mâncare. Ne-am petrecut zilele următoare împărțind mâncare caldă oamenilor din zonele inundate. 
Treaba mergea ca pe roate. Însă mereu când o făceam, mă întristam. Vedeam atât de multă suferință!... Oamenii erau harnici, munceau, dar aveau nevoie și de ajutorul cuiva. Mulți alți oameni cu suflet au sărit în ajutorul celor nevoiași.


          Mă gândeam din ce în ce mai mult la copiii care au rămas fără nimic. Lucrul acesta mă îngrozea. Din când în când îmi întorceam privirea spre păpușile și jucăriile mele frumos așezate pe rafturi. Îmi aminteam de fetița pe care o văzusem ținându-și păpușa în brațe. Mă uitam la cărțile din biblioteca mea și îmi aminteam cărțile pline de nămol aruncate în drum...
          Simțeam că ceea ce  fac nu e de ajuns. Voiam să fac ceva special pentru copiii aceștia… 


( va urma )

miercuri, 29 iunie 2011

Triste amintiri (2)

29 iunie 2010
M-am trezit devreme. L-am întrebat pe tatăl meu dacă putem merge și noi cu el să vedem dezastrul produs de ape.
Ceea ce am văzut, nu voi uita niciodată!... Străzi pline de mâl și animale moarte, dărâmături printre care se deslușeau lucruri înnămolite care nu mai foloseau nimănui...
 

Toate erau parcă rupte dintr-un film de groază! Gunoaiele furioase au invadat grădinile, curțile și livezile culcând la pământ garduri, case, pomi, culturi... Și printre gunoaie, dominați de un miros înțepător, murdari, flămânzi și disperați... oamenii...  Lor le-a rămas doar viața și erau recunoscători pentru asta... Alții însă nu au avut acest noroc, sufletele lor înecându-se în apele dezlănțuite.

Printre dărâmăturile unei case, o fetiță mică, speriată ținea în brațe o păpușă a cărei frumusețe se pierduse în nămol. Reușise să-și salveze păpușa preferată. O mângâia, iar din când în când își întorcea privirea tristă spre grămada de moloz ce a fost cândva casa ei. 




 Am fost atât de marcată încât am uitat parcă și să respir pentru câteva secunde. Mă uitam cu milă la fetița aceea neajutorată. Doream să-i dau o mână de ajutor. Cu siguranță erau și mulți alți copii ce aveau nevoie de mâncare, apă, haine, jucării…         

 Peste orașul nostru, apa a adus odată cu ea tristețe, lacrimi și disperare. Oamenii pierduseră agoniseala lor de o viață. Nu mai aveau nimic din ceea ce avuseseră înainte. Rămași fără acoperiș deasupra capului, fără mâncare și apă de băut, încercau să-și recupereze din nămol măcar câteva din lucrurile pe care le aveau înainte.

Ajunsă în cameră, m-am așezat pe pat, obosită. Nu puteam înțelege cum pârâul Buhai pe care în mod normal îl treci cu pasul a putut produce atâta tragedie. Poate că natura s-a răzbunat… Oamenii aruncă atâtea deșeuri și provoacă atâta suferință naturii!...

( va urma )            

marți, 28 iunie 2011

Triste amintiri (1)

          28 iunie… Plouă…  De altfel, iubesc ploaia, ploaia aceea binefăcătoare care aduce atâta înviorare peste natură și peste noi…  Din păcate, din cauza poluării mari, a defrișărilor masive, în ultimii ani ploaia aduce cu ea și pagube imense…
          Astăzi se împlinește un an de la inundațiile din 28-29 iunie 2010 care s-au abătut asupra micuțului nostru orășel. Atâta nenorocire a rămas în urma ploilor!… Atâția oameni fără case, atâția copii fără cămine!… Orașul meu arată ALTFEL de atunci… Și oamenii parcă sunt ALTFEL…
          În câteva postări voi încerca să descriu ceea ce am trăit eu în acele zile cumplite așa cum am descris pe atunci și în câteva capitole din cartea mea  Suflet de creion

28 iunie 2010
          Afară ploua cu găleata. Cerul își înnegurase privirea. Soarele, prizonier în dosul draperiilor de nori grei și amenințători, încerca în zadar să se elibereze. Norii duceau parcă o luptă producând tunete. Fulgerul, rana cerului, scruta văzduhul. El despletea ploilor încet sforile.
Priveam cu atenție la cearta izbucnită pe cer întrebându-mă de ce plâng norii așa de mult, deja de două săptămâni.
       Noaptea s-a lăsat peste micuțul meu orășel împrăștiind fum negru. Am coborât să le spun “noapte bună” părinților. Însă cum am ajuns jos, lumina s-a întrerupt. Speriată, am aprins o lumânare. Priveam cum aceasta își ridica capul galben, maiestuoasă. Am tresărit însă când telefonul tatălui meu a sunat. Era sora lui. A apucat să ne spună în grabă, înainte de a pleca spre mătușa mea, că zona unde stătea ea fusese inundată de pârâul Buhai. Și-a luat în grabă haina, a urcat în mașină și a plecat. Eram confuză… Mama a încercat cu disperare să îl sune pe tati pentru a afla mai multe amănunte. Liniile telefonice nu funcționau însă. După mai multe încercări a reușit să vorbească cu el. A aflat că pârâul Buhai ieșise din matcă și inundase aproape jumătate de oraș. Eu și sora mea, Miriam, îl așteptam pe tatăl nostru îngrijorate. Am fi dorit să ajutăm și noi, dar cum?... Era o noapte de coșmar. Afară tuna, fulgera și ploua mult.
         Într-un târziu s-a întors și tata. Hainele îi erau ude, iar mașina i s-a stricat deoarece i-a intrat apă la motor.
        Ne-a povestit câtă durere și spaimă a văzut pe străzile orașului… Oamenii fugeau plângând cu copiii în brațe și cu ce au mai apucat să ia din case. Și apa tot creștea…
       

      
            Oare cum s-a putut întâmpla așa ceva? M-am așezat în pat alături de sora mea. Am adormit într-un sfârșit cu gândul la cum am putea să ajutăm și noi oamenii atât de greu încercați. Somnul a fost scurt și agitat.

( continuarea într-o altă postare)

miercuri, 9 martie 2011

Zi emoționantă

                                               Sursă foto

            Ieri a fost o zi ce m-a răvășit… Împreună cu toată clasa am fost la spectacolul „Un zâmbet și un gând frumos pentru mama” organizat de Seminarul Teologic Dorohoi împreună cu Asociația Ihtis. 
            Mi-a povestit mami de multe ori despre Marius, băiatul care nu își poate folosi mâinile și tastează cu nasul la calculator. Pe 8 Martie, Marius și-a lansat o carte de poezii. Un copil nevăzător a cântat la multe instrumente, a încântat și impresionat întreg publicul…               
            Momentul a fost emoționant… Mi-au curs lacrimile șiroaie minute în șir când i-am văzut sus pe scenă… În ciuda neputințelor, a bolilor și a suferințelor, în ciuda faptului că nu a putut merge niciodată la școală, Marius a demonstrat că  poți reuși în viață cu ajutorul lui Dumnezeu. Mi-am dat seama cât de alintată sunt eu uneori și că problemele ce le am sunt nimic față de ceea ce trăiesc acești oameni. 
           Doamne, mulțumesc că sunt sănătoasă!
           Nu voi uita ziua aceasta și nici lecția ce am învățat-o…
           
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...