Triste amintiri (1)

          28 iunie… Plouă…  De altfel, iubesc ploaia, ploaia aceea binefăcătoare care aduce atâta înviorare peste natură și peste noi…  Din păcate, din cauza poluării mari, a defrișărilor masive, în ultimii ani ploaia aduce cu ea și pagube imense…

          Astăzi se împlinește un an de la inundațiile din 28-29 iunie 2010 care s-au abătut asupra micuțului nostru orășel. Atâta nenorocire a rămas în urma ploilor!… Atâția oameni fără case, atâția copii fără cămine!… Orașul meu arată ALTFEL de atunci… Și oamenii parcă sunt ALTFEL…

          În câteva postări voi încerca să descriu ceea ce am trăit eu în acele zile cumplite așa cum am descris pe atunci și în câteva capitole din cartea mea  Suflet de creion…

28 iunie 2010

          Afară ploua cu găleata. Cerul își înnegurase privirea. Soarele, prizonier în dosul draperiilor de nori grei și amenințători, încerca în zadar să se elibereze. Norii duceau parcă o luptă producând tunete. Fulgerul, rana cerului, scruta văzduhul. El despletea ploilor încet sforile.

Priveam cu atenție la cearta izbucnită pe cer întrebându-mă de ce plâng norii așa de mult, deja de două săptămâni.

       Noaptea s-a lăsat peste micuțul meu orășel împrăștiind fum negru. Am coborât să le spun “noapte bună” părinților. Însă cum am ajuns jos, lumina s-a întrerupt. Speriată, am aprins o lumânare. Priveam cum aceasta își ridica capul galben, maiestuoasă. Am tresărit însă când telefonul tatălui meu a sunat. Era sora lui. A apucat să ne spună în grabă, înainte de a pleca spre mătușa mea, că zona unde stătea ea fusese inundată de pârâul Buhai. Și-a luat în grabă haina, a urcat în mașină și a plecat. Eram confuză… Mama a încercat cu disperare să îl sune pe tati pentru a afla mai multe amănunte. Liniile telefonice nu funcționau însă. După mai multe încercări a reușit să vorbească cu el. A aflat că pârâul Buhai ieșise din matcă și inundase aproape jumătate de oraș. Eu și sora mea, Miriam, îl așteptam pe tatăl nostru îngrijorate. Am fi dorit să ajutăm și noi, dar cum?... Era o noapte de coșmar. Afară tuna, fulgera și ploua mult.

         Într-un târziu s-a întors și tata. Hainele îi erau ude, iar mașina i s-a stricat deoarece i-a intrat apă la motor.

        Ne-a povestit câtă durere și spaimă a văzut pe străzile orașului… Oamenii fugeau plângând cu copiii în brațe și cu ce au mai apucat să ia din case. Și apa tot creștea…

       

      

            Oare cum s-a putut întâmpla așa ceva? M-am așezat în pat alături de sora mea. Am adormit într-un sfârșit cu gândul la cum am putea să ajutăm și noi oamenii atât de greu încercați. Somnul a fost scurt și agitat.

( continuarea într-o altă postare)