Dacă anul trecut vorbeam despre ce frumos ar fi să ne unim pentru a-i ajuta pe gemenii Elena și Nicolae, anul acesta vreau să întind Hora Unirii cu toți cei care s-au unit cu mine prin gânduri bune, rugăciuni, donații pentru a o ajuta pe micuța mea prietenă, Alexandra Groza, atât de greu încercată de boala nemiloasă ce îi macină trupușorul...
Într-adevăr, MULT înseamnă, PUȚIN CÂTE PUȚIN, dăruit din suflet...
"Unde-i unul nu-i putere
La nevoi și la durere
Unde-s doi puterea crește
Și dușmanul nu sporește! "
Sursă foto
Astăzi este ziua bunei mele prietene, doamna Adriana. (Adriana dardindar)... Ea este una dintre primii mei prieteni virtuali, este cea care mi-a descoperit blogul recomandându-l și altor prieteni de-ai ei...
Aș vrea să-i mulțumesc din suflet pentru tot ceea ce a însemnat și înseamnă încă pentru mine...
Ea este cea care m-a încurajat atunci când am avut nevoie...
Ea mi-a dăruit întotdeauna postări pline de înțelepciune cerească pentru că ea scrie numai cu inima și Îl iubește mult pe Dumnezeu...
Datorită ei, am redescoperit bucuria de a dărui și am învățat că nu neapărat trebuie să cunoști persoana pe care o ajuți. Ea știe să se dăruie pe ea însăși celor aflați în nevoie...
Tot ea o ajută și pe draga prietena mea, Alexandra, publicându-i povestea și făcând mereu apel pentru ajutorarea ei...
Am învățat multe lucruri de la dumneavoastră, doamna Adriana!... Vă admir și vă apreciez mult!...
Vă mulțumesc din suflet că existați și în viața mea!
LA MULȚI ANI, DOAMNA ADRIANA!
Vă iubesc!
Fii
Fii şi apa care curge,
Rotunjind un colţ de stâncă,
Fii şi piatra ce-şi găseşte
În ea liniştea adâncă...
Fii şi malul ce se-arată
Unui ochi în depărtare,
Fii şi barca ce cutează
Înspre cea din urmă zare...
Fii şi dorul ce îşi află
Împlinirea în alt dor,
Fii şi singur, tu cu tine,
Cât eşti încă-al tuturor...
Fii şi clipa ce îşi lasă
Toată zestrea veşniciei,
Fii şi Clopotul durerii,
Fii şi Oda Bucuriei!
În timp ce micuțele mele prietene, păsărelele, se înfruptă din hrana ce le-am pregătit-o, una a murit probabil de frig sau boală și am găsit-o pe terasă... Privirea ei tristă mi-a rămas întipărită în minte....
Sursă foto
Astăzi am început din nou școala după o vacanță binefăcătoare… Se anunță a fi un semestru luuung, foarte lung… Și destul de încărcat… Imediat începe perioada concursurilor și a olimpiadelor…
Știu că va trebui să muncesc foarte mult ca să fac față tuturor provocărilor… Și o voi face cu drag! Și mai știu că timpul îmi va fi inamic… Nu voi mai putea face tot ceea îmi doresc pentru că timpul nu îmi va permite…
Cu siguranță, voi scrie pe blog - chiar dacă mai rar - și voi trece și pe la voi, dragii mei prieteni… Pentru că voi avea nevoie de voi, de gândurile voastre bune…
Pe tărâmul acela al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, pe care de atâta amar de vreme hoinăreşti, ţi-o fi dor de ţară, de codri şi pâraie, de holdele pârguite şi fecioarele sfioase, de lacul albastru, de marea-nviforată, de lună şi de luceafăr, de stele şi de plopii singuratici. Ţi-o fi dor, bădie, să mai afli ce-i pe plai, ce-i în lume şi în suflet. Oi vrea să ştii câte împliniri s-au zămislit pe de-a-ntregul, câte vifore ne-au spulberat speranţele, cu câte oase ne-am însemnat hotarele, cu câte lacrimi ne-am plâns îngenuncherile.
Dulcea ta Românie a fost adesea otrăvită, acrită şi amărâtă de lifte din patru zări venite să ne ceară pământ şi apă. A fost adesea sfârtecată, jupuită, ciopârţită, i s-au tăiat picioarele şi mâinile, i-au înfundat gura, i-au scos ochii şi i-au spart timpanele, dar ea a continuat să strige „Victorie”, să blesteme, să se roage, să geamă şi să scrâşnească. Gloriile şi le-a plătit cu fluvii de sânge, dar laurii, au încununat frunţile altora; flăcăii ei s-au spetit în ocne şi temniţe, au murit în tranşee şi nici măcar morminte legiuite n-au avut.
Dorul ne-a hrănit sufletul şi speranţa. Ne-a fost dor de libertate, de pâine şi dreptate, de cer albastru şi de sărbători, de colinde şi altare. Cu cât ne-a fost dorul mai mare, cu atât ne-au îndepărtat mai mult de vatră. Au crezut că ni se rup firele, dar au fost ca funiile de mătase din poveşti. Mare-a fost trecutul, temut mi-e viitorul. Cârdurile de corbi ne dau mereu târcoale, cu hămeseala lor din totdeauna, lupii ne urlă pe la gardurile stârni, suntem singuri, tot mai singuri într-o lume străină şi haină. Dulcea Bucovină şi Ţara Basarabilor şi a Muşatinilor zac sub călcâi străin, iar azi nici nu îndrăznim să mai vorbim de ele, ca să nu deranjăm mărimuri de aiurea.
Mândru erai, bădie, când gândeai la viitor, dar tare mă tem că dacă ai citi istoria veacului ai înnebuni. Fiii mândri ai ţării, plăieşii de-altădată ai lui Ştefan, au fost umiliţi şi-ngenuncheaţi, batjocoriţi şi huiduiţi. Piatra-piatră de e piatră, o calcă roata şi crapă; o calcă de mii de ori şi-o aruncă în voitori. O ia apa, o ia vântul, nouă ne-a rămas cuvântul. Şi cuvăntu’ şi oftatu’, inima ca stânc-a stătu!
Răzbunare crudă, zău, că n-am făcut, chiar dacă prilejuri am avut destule. Ne-am apărat brazdele, vetrele, altarele şi pruncii. Dacă a fost nevoie, i-am speriat niţel la Mărăşeşti, Oituz, pe Jiu şi pe unde a mai vrut Dumnezeu. Atât şi nimic mai mult. I-am gonit cât am putut, ne-am curăţat hotarele, morţii i-am îngropat, bolnavii i-am vindecat, apoi am pus mâna pe coarnele plugului şi ne-am văzut de treabă. La sărbători avem răgaz şi-l ascultăm pe popa cum ne citeşte pomelnic lung cu cei ce nu s-au mai întors acasă dintre noi. Am ştiut că este un Dumnezeu acolo, sus, în ceruri, care cântăreşte şi judecă oameni şi popoare şi am mai lăsat şi-n seama Lui, c-a Lui e răzbunarea.
Ne-ai dorit, bădie, cu cuvânt de testament, să avem frăţie, precum stelele cerului, frunzele codrului, păsările văzduhului. Ne-am înfrăţit prin vreme de multe nevoi, am pus mână-n mână, umăr lângă umăr şi-am răzbit şi noi. Ne-am înfrăţit în faţa puştilor şi-a morţii, pe străzile Timişoarei, Bucureştiului, Sibiului şi Clujului şi al altor locuri de sfântă aduce re-aminte. Ne-am înfrăţit la greu şi la bucurie şi greul n-a mai fost atât de greu şi bucuria a fost mai mare. Ne-am înfrăţit în sărăcie, în umilinţă, pe câmpul de luptă, pe ogor la cules, la semănat, la cozi, la nunţi şi la înmormântări. Ne-am înfrăţit când am şoptit Mioriţa, Tatăl nostru, Manole, Manole, ori poeziile matale.
Multe am să-ţi spun, bădie Mihai, şi-o să revin curând.
“Fă-te, suflete, copil
Şi strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moţ şi ciucuri,
Ca să poţi să te mai bucuri.”
Copilărie Aş vrea să fiu mereu copil,
Să mă-nvârtesc fără sfială,
Să văd bujorii în April
Trezindu-se din amorţeală,
Şi-n iarba umedă covor
S-alerg desculţă pe afară,
Legat de coada unui nor
Să văd bondarul gras cum zboară,
Să simt parfum de flori de tei
Şi mâna mamei peste frunte,
Sărutul cald, iubirea ei,
Destinul încercând să-nfrunte,
………………………………....
Şi să miroasă pe pământ
A liliac şi micşunele,
Să zburd prin ploaie şi prin vânt
Cu ochii sus pe cer, la stele,
Să prind o gărgăriţă-n zbor
Şi să o urc pe degeţele,
S-ascult cum cântă într-un cor
În geamul casei, turturele,
……………………………........
S-aud pe tata povestind
Cum alerga copil pe-afară,
Cu drag în braţe să-l cuprind
Şi cerul mai frumos să-mi pară,
Şi-n geamul casei părinteşti
Să joc de-a mama şi de-a tata,
Şi-nchisă cartea cu poveşti
Să nu o simt o clipă gata,
Să suflu flori de păpădii
Şi să pocnesc în mâini zorele,
Şi struguri copţi şi mari din vii
Să-i strâng în coşuri de nuiele,
…………………………………
Să nu mă fac vreodată mare,
Rămân fetiţa din oglindă!
Copilăria, dalbă floare,
Cu-al ei parfum să mă cuprindă!
(Autor - Lidia Batali)
”Let the children have a world
Where there is no pain or sorrow
Where they all can live tomorrow
And they share a brighter day”
Aș fi vrut, ca la această ediție a Poveștii parfumate ce are ca temă săptămâna aceastaParfumurile copilăriei, să mă înscriu cu o postare în care să pot vorbi despre copilăria mea, copilărie atât de fericită… Copilărie fără griji, în care mă bucur de sănătate, de părinți iubitori și de tot ce înseamnă inocență, fericire, joc, zâmbet, viață…
Doar că gândurile mi se învălmășesc în minte sub impresiile trăite joi, în vizita mea la spital, la Iași, când am vizitat-o pe micuța mea prietenă, Alexandra. Secția de Oncologie a Spitalului era plină de copii… Copii ca și mine… Copii care însă nu mai au zâmbet… Pentru că suferința a lăsat urme profunde pe chipurile lor… Trişti, apatici, palizi, cu cearcăne adânci sub ochi şi pete vineții acolo unde acele le-au străpuns venele…
Copii a căror copilărie are alt parfum…. “Parfum” de puncții, perfuzii, analize, citostatice… Și cel mai cumplit… le lipsesc banii necesari tratamentului în străinătate…
Am cunoscut acolo și alți copii care se luptă cu boli cumplite a căror nume mi-e și frică să îl rostesc… Copii care se sting încetul cu încetul… Și care au nevoie de ajutor… Și eu mă simt atât de neputincioasă….
Mi-aș dori ca toți copiii să aibă parte de o copilărie fericită… Și am învățat că fericirea înseamnă… sănătate… Doar atât!... Dacă ai sănătate, te poți considera fericit!... VĂ DORESC TUTUROR... MULTĂ SĂNĂTATE!...
Ieri după-amiază, împreună cu sora mea, Miriam, și cu părinții mei, am plecat spre Iași pentru a o vizita pe micuța mea prietenă, Alexandra Groza, care se află din nou la spital pentru o nouă cură de citostatice...
Sigur s-a bucurat să ne vadă, deși chipul ei brăzdat de suferință nu a lăsat să se citească pe el prea mult bucuria... Majoritatea timpului a fost moleșită și apatică...
Mânuțele-i mici erau pline de vânătăi... Venele ei fragile au cedat de multe ori în fața tratamentului dur... și a tot fost înțepată din nou și din nou... Acum, medicamentele se scurg prin vena din picioruș, singura ce îi mai rămăsese neînțepată...
Medicamentele au multe efecte secundare... Deja i-a apărut o alergie pe corp, este puțin umflată... Se luptă cu stări de vomă, indispoziții și dureri... Dureri prea mari pentru trupușorul ei fragil...
Am plecat întristată de la spital... Am văzut prea multă suferință acolo...
Am cunoscut încă un copil bolnav de leucemie, Andrei, de 14 ani, coleg de cameră cu Alexandra.
Și toate saloanele erau pline cu copii... Copii bolnavi de cancer...
Cu aceeași emoție și bucurie pe care le-am trăit la fiecare premiere la școală, vă fac cunoscut faptul că blogul meu a fost premiat cu Premiul Most Wanted Blog, „datorită pasiunii, imaginației, talentului, originalității și creativității dumneavoastră, dar mai ales datorită valorii morale și educative pe care pagina dumneavoastră o promovează în blogosfera românească!” Cuvinte muuult prea frumoase și muuult prea mari pentru mine… Sper să fiu la înălțimea așteptărilor… Orice premiu mă obligă… să fiu și mai bună!... Mulțumesc din suflet acelui autor MWB care m-a recomandat!... Mulțumesc Most Wanted Blog pentru premiu!
Sursă foto
Nu cu multă vreme în urmă am citit o carte care m-a fascinat… Este vorba despre Cititorul din peșteră scrisă de Rui Zink.
Eroul poveștii este un băiat de 15 ani ai cărui părinți au divorțat, el fiind nevoit să trăiască din furat.
Într-o zi, fugind de niște polițiști, acesta s-a aruncat în mare ajungând apoi pe vasul unor pirați unde s-a ascuns într-un colț plin de cărți despre care a aflat mai târziu că erau momeală pentru a-l prinde pe Anibalector, un monstru uriaș care îşi petrecea viaţa citind cărţile de pe corăbiile aruncate de mare pe insula sa.
Căpitanul vasului se ghida după o hartă pe care a scăpat-o într-o zi peste bord. Băiatul s-a aruncat după hartă „salvându-le” piraților planurile de călătorie, aceștia acceptându-l și îndrăgindu-l chiar.
După câteva zile, băiatul a fost învăluit de un abur, trezindu-se lângă monstrul Anibalector alături de multe schelete… Tot ce trebuia să facă era să citească pentru a nu fi mâncat de monstru. Astfel că citea multe cărți pe timpul zilei, iar seara le comenta împreună cu Anibalector, ținându-i astfel companie. Băiatul a prins astfel drag de cărți…
După o vreme pirații l-au salvat pe băiat. Acesta însă nu a rezistat fără Anibalector. Băiatul a fost blestemat să fie scriitor pe viață. A învățat însă de la Anibalector multe lucruri, ca de exemplu:
,,Cititul înseamnă să faci lucrurile să se întâmple în capul tău. Nu să stai să te zgâieşti la un perete vorbitor!” și că
,,cititorul trebuie să ştie să încerce a vorbi limba cărţii. A vorbi limba cărţii şi a se abandona în voia melodiei ei, a se lăsa dus de curent, în loc să-şi risipească forţele vâslind contra mareei”, iar
„Viaţa nu înseamnă să şezi pe canapea şi să dai din degete aşteptând să apară pe ecran ceva să te scoată din toropeală. O carte ne cere să mergem noi la ea. Un ecran cu imagini şi tâmpenii, nu. Este diferenţa dintre a călători şi a sta pe loc. Cartea ne obligă să călătorim, televiziunea să rămânem gură-cască.”
Cartea este adresată celor care nu citesc. Cititorilor cărții autorul li se adresează astfel:
”Ocazional, am… cum să spun… miraje. Îmi plimb ochii peste feţele din jur, feţele voastre şi, ici şi colo, mi se pare că văd un Anibalector. În miniatură, bineînţeles, sau latent.”
Deoarece mâine buna mea prietenă, Alexandra Groza, va pleca din nou pentru multă vreme la spital, am petrecut cu ea și cu sora mea, Miriam, o zi grozavă în care ne-am distrat, ne-am jucat diverse jocuri, am pictat, am creat parfumuri...
ALEXANDRA, CURAJ! TOTUL VA FI BINE CURÂND! TE IUBESC!
ÎMI DORESC SĂ NE ÎNTÂLNIM SĂNĂTOȘI
MULTE ZILE DE MIERCURI!
Mai multe despre Miercurea fără cuvinte, aflați la
