“eu
mă trag
dintr-un salcâm
dacă vreţi
să mă citiţi
daţi mai întâi
la o parte
ramurile cu spini...”
FLORI DE SALCÂM
Cu
dărnicie, către lume,
Trimite-al Raiului tărâm
În dulci parfumuri îmbăiată –
Suava floare de salcâm.
Cu
veselie râd ciorchinii
De-un alb curat şi diafan –
De fac să cadă, umilită,
Semeaţa floare de castan.
Roşcata
zare-şi descreţeşte,
Deodată, fruntea-n răsărit
Şi de uimire se albeşte –
Ghicind că vara a venit.
Adie-n
aurul amiezii
Vânt cald, cu iz dogorâtor,
Împrăştiind parfum de floare,
Dinspre salcâmi, foşnind uşor.
Cuprins
de-o dulce ameţeală,
Mă-ntreb, de floare îmbătat,
De nu cumva, de plictiseală,
În lume Raiul s-a mutat.
O,
Doamne, iartă-mi, Te rog, gândul –
Dar prea frumos e primprejur!
Şi când mă ning, cu flori, salcâmii,
Mă simt copil şi mă simt pur.
Şi-Ţi
mulţumesc că-n rânduiala
Lucrării Tale-ai pus temei;
Şi aştept, topindu-mă sfiala,
Parfumul florilor de tei…
Autor – Boris Ioachim
BOGĂȚIILE TRUPULUI
Undeva prin lumea asta, o mamă își trimise
băiatul să cumpere ceva de la magazinul din colț. Pe drum, lângă o piață,
micuțul zări un bătrân, stingher, în haine ponosite, care parcă aștepta ceva.
Privea fără țintă și zâmbea..., părea rupt de realitate. Lumea care trecea îi
lăsa câte ceva, bani sau mâncare, după posibilități.
Copilul se opri în dreptul lui,
iar bătrânul în haine ponosite tresări..., îi zâmbi și-l întrebă:
- Ce faci copil frumos?
- De unde știi că sunt frumos? - Știu! Și apoi toți copiii sunt frumoși! - Mă duc să cumpăr ceva.
- Du-te, și când te întorci să treci pe le mine!
Copilul așa făcu.
Bătrânul când simți că este
lângă el îi întinse mâna și o porniră amândoi.
Lumea îi privea mirată: un copil
bine îmbrăcat, lângă un bătrân zdrențuros...
- De ce se miră lumea când ne vede împreună? - întrebă copilul.
- Lumea nu știe; lumea nu știe că eu sunt cel mai bogat om! răspunse bătrânul
- Cum așa? Văd că ești îmbrăcat ca un cerșetor!
- Nu judeca pe nimeni după cum este îmbrăcat! Eu îți spun că sunt cel mai bogat
om pentru că am urechi și aud, am ochi și văd, am mâini să mă hrănesc, am
picioare să mă deplasez și mintea integră ca să pot gândi, înțelegi?
- Ha, ha, ha! râse copilul. Păi toți le avem, asta înseamnă că ești bogat?
- Da, puțini sunt conștienți de acest lucru: că nu în bani se măsoară
bogăția... Îți dai seama, tu, cât ești de bogat dacă:
- ai două picioare întregi cu care să te deplasezi acolo unde sufletul tău
vrea?
- ai două mâini viguroase cu care să apuci, să scrii, să te îmbraci, să înoți
în ape răcoroase, să îmbrățișezi, și să legeni un copil?
- dar, mai ales, să ai doi ochi sănătoși cu care să vezi toate frumusețile
acestei lumi; să vezi soarele răsărind, chipul iubitei și surâsul mamei?
-
și două urechi cu care să auzi muzica cuvintelor...
Copile drag, oamenii nu știu
cât sunt de bogați! Și toate aceste bogății le poartă cu ei, pentru că ele îi
alcătuiesc: nu e necesar să le depoziteze în seif sau în bănci. Înțelegi,
copile, că te-ai născut bogat?
- Dar tu de ce cerșești, dacă ești atât de bogat precum spui?
- Eu nu cerșesc, eu doar țin companie soarelui... În fiecare dimineață, soarele
bate la ușa casei mele, deși, ferestrele sunt deschise. Intră în casă și toată
lumina și căldura lui îmi inundă cele patru camere. Sunt atât de bucuros că
soarele a ales să intre și în casa mea!
- Dar unde este casa ta? - întrebă curios copilul. Te-am văzut stând pe o
piatră în piață.
- Heei, casa mea este aici, înlăuntrul meu, uite!- și luă mâna copilului și-o
duse în partea stângă a pieptului. Simți ce caldă e?
- Da, și pulsează!
- Casa mea se cheamă inima și se bucură că ai atins-o cu mâna ta! Hai cu mine
să-ți arăt ceva!
Și o porniră amândoi.
Copilul mergea alături de
cerșetor, și mâna lui mare și caldă îi dădea siguranță, deși nu-l cunoștea;
astăzi îl văzuse pentru prima oară, dar îl simțea atât de aproape, de parcă
făcea parte din familie.
Ajunseră în parc.
- Hai să ne așezăm pe o bancă, aici, sub copacul acesta! spuse bătrânul. Așa,
închide ochii și respiră adânc, ce simți?
- Hmm..., miroase a flori de salcâm!
- Bravo, ai ghicit, a înflorit salcâmul, așa este!
- A înflorit salcâmul, a înflorit salcâmul! striga copilul bătând din palme de
bucurie, tocmai când, pe lângă banca lor trecea un călător grăbit. - Ce glumă bună! mormăi în barbă călătorul. Doar suntem în noiembrie, iar
salcâmii înfloresc primăvara! și-și văzu, grăbit, de drum.
- Vezi, copile, spuse bătrânul, ți-am spus că oamenii nu știu cât sunt de
bogați; au uitat să se bucure: deși au ochi, nu văd, deși au nas, nu miros,nu
simt că salcâmul a înflorit a doua oară. Nu mai au timp să simtă, să vadă, să
audă. Merg cu capul în pământ, preocupați să facă cât mai mulți bani, trecând
astfel, orbi și surzi, pe lângă minunile vieții. Au sărăcit!
Se ridicară și o porniră pe alee
spre casa copilului.
La capătul parcului era un cerșetor, orb, în cârjă.
Bătrânul lăsă în căciula milei
tot avutul său: - În dar ai luat, în dar să dai copile, să dai din „bogația” ta și celor care
au într-adevăr nevoie! spuse bătrânul și se depărtă fericit, bogat în sinea
lui. Copilul cum ajunse acasă, se duse repede în camera lui, își luă pușculița cu
bani, o sparse, luă banii și plecă în grabă spre piață. Dărui, cu mâinile lui, bănuții săracilor.
La întoarcere mama îl certă:
- Ce-ai făcut? Ți-ai dat toți banii dăruiți de mine pentru leagănul pe care
ți-l doreai, la cerșetori?
- În dar ai luat, în dar să dai ... mamă, iar eu sunt foarte bogat!!! Mă am pe
mine! Ce-mi mai trebuie leagăn când am două picioare zdravene cu care pot să
alerg, să mă joc?! Copilul descoperise bogățiile trupului său, iar în casa sufletului aveau să se
strângă o mulțime de alte comori.
Farmecul copilăriei ei s-a
pierdut brusc, iar zborul ei spre înalt s-a frânt… Un diagnostic crunt și nemilos
i-a răpit bucuria de a trăi… Mi-este parcă teamă să rostesc numele bolii de care suferă… leucemie...
A trecut printr-o
suferință cumplită… A trebuit să învețe mult prea devreme ce este durerea… Culorile au dispărut din viața ei, zilele i-au fost lungi și pline de durere, iar sărbătorile au fost sărbători nefericite.
Datorită multor oameni cu suflet mare, Alexandra a ajuns în Italia unde are parte de tratament bun și este îngrijită frumos.
Are încă un drum greu
înainte... Va urma o operație extrem de riscantă, transplantul de măduvă...
Îmi doresc din tot sufletul să se întâmple un miracol, să ia sfârșit suferința ei, iar ochișorii ei să
zâmbească din nou fericiți...
"Copacii sunt efortul nesfârșit al Pământului de a vorbi cu Cerul."
Rabrindranath Tagore
“Ține un copac verde în inima ta și poate va sosi o pasăre cântătoare.” Proverb chinezesc
"Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă
găsească.
Şi copacii m-au
găsit imediat
Cu un hohot de frunze.
Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
Şi le-am spus să mă găsească.
Şi păsările m-au găsit
Cu un cântec."
Marin Sorescu
Cântecul unui copac
"M-am ivit în drumul tău fără să-ți dai seama că eram acolo. Erai un călător ca
oricare altul și totuși atât de deosebit... Mergeai alături de ceilalți, fără țintă,
și cu toate astea grăbit. Erai obosit, flămând și însetat... Praful drumului se
ridica spre cer ca vălurile de fum de tămâie ale templelor în aerul clar de
seară. De ce m-a tulburat dintr-odată privirea ochilor tăi negri, adânci, ca
două fântâni de întuneric? Pe tine te așteptam să treci oare? Mi-am întins
umbra, sărutând în urma ta pământul pe care pășiseși, am mângâiat cu frunzele
vântul ce-ți răcorise fruntea.
Aș fi vrut să te oprești, să-ți odihnești sufletul la umbra mea și îmi
intindeam crengile spre tine ca o chemare. Și te-ai oprit, într-adevăr. La
picioarele tale mi-am depus florile cele mai frumoase, cu parfumul cel mai
delicat, ca o ofrandă pentru un tânăr zeu cu trup de fildeș și cu ochi de
noapte. Ramurile mele ți-au făcut pat și frunzele mele așternut, ți-am cântat
cântece vechi cu glas foșnitor de vânt și ți-am privegheat somnul, mângâindu-ți
fruntea ale cărei gânduri aș fi vrut să le pătrund. Am încercat să-ți ghicesc
visele, atunci când te-am văzut neliniștit
și te-am încălzit cu căldura mea.
Apropierea dimineții mă neliniștea căci
aducea cu sine plecarea ta. Număram clipele și mă întristam tot mai mult cu
fiecare stea care pălea și se stingea. Pentru prima dată, nu doream să văd soarele răsărind. Îmi apropiam ramurile tot mai mult pentru a împiedica lumina
și zgomotele lumii ce se trezea să ajungă la tine. Voiam să te mângâi cu mâini
de fecioară îndrăgostită, dar eram oare mai mult decât un copac? Nu puteam
decât să-ți alint cu frunze mătăsoase părul….
Și totuși, nu puteam să te țin adormit o veșnicie. Soarele ți-a înțepat
pleoapele și te-ai trezit, pregătindu-te grăbit să pleci alături de ceilalți
călători. Mi-am întins din nou ramurile spre tine, măcar să-ți faci un toiag,
sprijin pe drumul fără de sfârșit care te aștepta. Și ai plecat. Speram să te întorci, dar mergeai fără să te uiți înapoi. De pe
frunzele mele picura, ca niște lacrimi, roua. La ultima cotitură a drumului, înainte
să te pierzi dincolo de zare, ai mai întors o dată capul, uitându-te preț de câteva
clipe la mine... apoi ai pornit din nou la drum.
Eu am rămas la marginea drumului, ca martor al trecerii tale, și voi fi aici mult timp așteptându-te..." Sursă
Sunt
oameni mici și personalități mari.
Sunt oameni care dăruiesc și cerșetori.
Sunt oameni care vorbesc și oameni care ascultă;
oameni cărora le pasă și oameni indiferenți;
oameni care se îngrijorează și oameni care încurajează;
oameni care urăsc și oameni care iubesc necondiționat;
oameni care te fac să râzi, să plângi și oameni pe care nu
îi observi;
oameni profunzi și oameni superficiali; dedicați și comozi; înțelepți și proști; umili și "păuni"; prieteni și străini; CARACTERE și CARICATURI.
Oameni care merită și oameni care nu merită.
( Text primit prin e-mail)
VĂ DORESC UN WEEKEND CU CARACTERE ȘI FĂRĂ CARICATURI
Păpădie, ecumenică floare,
după a ta aurie ardoare
– pe nescrisele file – anul îşi hotăreşte fericitele zile.
De un pëan* te-nvredniceşti,
tu, neluată în seamă, floare de rând. Sămânţă să faci pe pământ
e tot ce doreşti. Alt gând nu porţi.
Dar înfloreşti şi asfinţeşti
alcătuind o aureolă de sfânt.