"Un om
fusese-o frunză şi numai om cu om
Au izbutit să crească şi să se facă pom.
Că moare frunza-n ramuri, puiandră şi uşure,
Copacul vieţuieşte şi s-a-nmulţit pădure.
Tu-ţi răsplăteşti ursita de grabnică pieire,
Făcându-te, din omul prigoanei, omenire."
Sursă foto
O liniște adâncă apasă pădurea... Apusul soarelui cuprinde în brațe foșnetul plăpând al frunzelor. Copacii bătrâni se apleacă, purtând povara anilor grei, iar florile ațipesc șoptindu-și povești. Pădurea a adormit în surâsul luminii palide a soarelui.
Doar un pui mic de căprioară își ridică atent urechile și pășește încet și nesigur. Din când în când își pleacă căpușorul catifelat, parcă pierdută într-un univers necunoscut. Își găsește un culcuș și adoarme cuprinsă de vise...
O ultimă lumină a apusului o trezește... Își deschide ochii și o rază de soare pierdută se ascunde în ei. A ales-o pentru a-i lumina calea...
Căprioara se ridică tandru și pornește pe cărarea îngustă. Își privește chipul în apa limpede a lacului. O scânteie clipește în ochii ei catifelați... Privește cerul, iar în el se ascunde privirea ei. Clipește încet din ochii săi căprui, iar pădurea se umple de lumina lor. Oare în ochii ei se ascunde parfumul viselor și al florilor?... Taina pădurii?...
Căprioara pornește din nou la drum împrăștiind peste pădure parfumul ochilor căprui...
Ochii... Fie că sunt căprui, albaștri, negri sau verzi, important este ca noi să putem vedea sclipirea și frumusețea din ochii celor din jurul nostru... În orice culoare a ochilor se ascunde o poveste... O poveste ce poate fi extrem de interesantă, și la care putem fi și noi autori... Putem dărui din frumusețea ochilor, a inimii noastre și celor din jurul nostru... Tocmai am citit aici despre "experimentul ochi albaștri-ochi căprui", experiment extrem de interesant... Toți suntem egali în fața Creatorului... Postare înscrisă în cadrul Clubului Poveștii Parfumate, pe blogul doamnei Mirela. Tema de astăzi a fost propusă de Pandhora Au mai scris despre Parfumul ochilor căprui :
Întotdeauna mi-a plăcut să-ți ascult foșnetul, cântecul, bucuria,
oftatul prelung sau plânsetul cu lacrimi de stele…
Mi-ai oferit atâta bucurie și odihnă sufletului!... Iar eu… eu nu ți-am mulțumit niciodată… Nu prin cuvinte…
Mi-e greu să descriu în cuvinte farmecul tău presărat prin anotimpurile copilăriei mele…
Primăvara,
am privit mereu cum soarele îți săruta ramurile dezgolite și ți-am
ascultat mugurii plesnind de bucurie. Aveai miros de pământ umed,
amorțit, dar dornic să reînvie… Mi-ai dăruit covor de ghiocei și
speranță în suflet cu fiecare fir de iarbă verde…
Vara,
mi-ai încântat ochii cu flori oglindite în senin de cer și mi-ai umplut
inima cu soare și dragoste. Mi-ai dăruit miresme de parfum delicat de
flori. Ți-ai întins ramurile protectoare și m-ai ocrotit oferindu-mi
răcoare și o clipă de răgaz în suflet…
Toamna,
ai ruginit tristețea și mi-ai oferit bucurie în culori vii pictate de
penelul tău iscusit… Parcă prea mult răsfăț și risipă de soare și galben
pe frunze… Cu miros de ploaie binefăcătoare mi-ai înviorat mereu
ființa…
Iarna,
mi-ai pus în palmă fulgi de nea și m-ai lăsat să-ți fac îngeri în
zăpadă. Ai chemat-o pe Regina Gheții pentru mine și mi-ai înflorit
obrajii cu bujori. Miresmele tăcerii tale m-au îndemnat să-ți ascult și
să-ți respect liniștea…
Aș vrea să-ți mulțumesc pentru că întotdeauna mi-ai fost îndemn spre
visare… Mulțumesc pentru visele pornite din mângâieri de soare printre
ramuri de stejar bătrân… La umbra ta mi-am odihnit deseori fruntea, în
timp ce tu mă mângâiai și îmi șopteai povești cu glas de vânt…
Mulțumesc, draga mea Pădure, pentru darurile tale fermecate!
Cu drag,
Al Tău Copil,
Sara "( Scrisoare scrisă în octombrie 2011 )
PĂDUREA
Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă
Un suflet ce iubește taina frunzișelor cu umbră dragă
Și nicăieri nu poți mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi
Decât pe-ngustele potece sub bolțile cu frunze verzi.
Frumos e muntele ce-nalță spre ceruri fruntea lui semeață,
Frumos e câmpul ce se-ntinde ca și o mare de verdeață,
Frumoasă, marea liniștită sau cu talazul răzvrătit,
Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit.
Ea n-are-n sânul ei castele, dar soarele când o izbește
O populează cu fantasme, și cântu-o face de vorbește,
Ș-aci zărești palate-nalte, ș-aci, când ele se desfac,
Ridică vocea orice frunză și-n om se schimbă-orice copac.
………………………………………………………………..
Pădure, cine nu iubește suava ta melancolie,
Tu ce ridici spre ceruri brațe visându-ți dulcea poezie,
Și care om venind în tine nu se pricepe înălțat,
Cu rănile în piept închise, cu doru-n suflet alinat?
……………………………………………………………….
Și cântecele ce deșiră îi sunt adesea însoțite
De milioanele de frunze în soare-apune poleite,
Iar apa alergând la vale, cu un murmur nedefinit
Le duce fără de-a ști unde și nici de unde i-au venit.
……………………………………………………………….
Cu gândurile mele singur aș vrea ca să mă pierd în tine,
Să simt o dulce voluptate sorbindu-ți aerul cel viu,
Să nu mai s-afle om să știe nici de-al meu nume, nici de mine,
Și tot așa să nu mai fie nici om de care eu să știu.
Tăcut, sub frunze ca nălucă să mă strecor fără-ncetare
Pe unde locul mai sălbatic s-ar întâmpla în drumul meu,
Iar dând uitării lumea-ntreagă și eu s-am parte de uitare,
Rănit de lupta unei viețe pe care n-am cerut-o eu.
Spre soarele ce se ridică să cânt cu frunzele ce cântă,
Cu paserile modulându-și concertul lor neîntrecut,
Cu șoptitoarele izvoare ce-n armonie se frământă
Pe patul de-albe pietricele ce le e vecinic așternut.
Și cufundat prin al meu suflet în armonie și verdeață,
Răpit din visele frumoase ce-n al meu cuget s-ar ivi,
Să simt și lumea să-nțeleagă că de-are traiul vreo dulceață,
E de-a uita că-l porți pe umeri ș-amenință a te strivi.
"Copacii sunt efortul nesfârșit al Pământului de a vorbi cu Cerul."
Rabrindranath Tagore
“Ține un copac verde în inima ta și poate va sosi o pasăre cântătoare.” Proverb chinezesc
"Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă
găsească.
Şi copacii m-au
găsit imediat
Cu un hohot de frunze.
Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
Şi le-am spus să mă găsească.
Şi păsările m-au găsit
Cu un cântec."
Marin Sorescu
Cântecul unui copac
"M-am ivit în drumul tău fără să-ți dai seama că eram acolo. Erai un călător ca
oricare altul și totuși atât de deosebit... Mergeai alături de ceilalți, fără țintă,
și cu toate astea grăbit. Erai obosit, flămând și însetat... Praful drumului se
ridica spre cer ca vălurile de fum de tămâie ale templelor în aerul clar de
seară. De ce m-a tulburat dintr-odată privirea ochilor tăi negri, adânci, ca
două fântâni de întuneric? Pe tine te așteptam să treci oare? Mi-am întins
umbra, sărutând în urma ta pământul pe care pășiseși, am mângâiat cu frunzele
vântul ce-ți răcorise fruntea.
Aș fi vrut să te oprești, să-ți odihnești sufletul la umbra mea și îmi
intindeam crengile spre tine ca o chemare. Și te-ai oprit, într-adevăr. La
picioarele tale mi-am depus florile cele mai frumoase, cu parfumul cel mai
delicat, ca o ofrandă pentru un tânăr zeu cu trup de fildeș și cu ochi de
noapte. Ramurile mele ți-au făcut pat și frunzele mele așternut, ți-am cântat
cântece vechi cu glas foșnitor de vânt și ți-am privegheat somnul, mângâindu-ți
fruntea ale cărei gânduri aș fi vrut să le pătrund. Am încercat să-ți ghicesc
visele, atunci când te-am văzut neliniștit
și te-am încălzit cu căldura mea.
Apropierea dimineții mă neliniștea căci
aducea cu sine plecarea ta. Număram clipele și mă întristam tot mai mult cu
fiecare stea care pălea și se stingea. Pentru prima dată, nu doream să văd soarele răsărind. Îmi apropiam ramurile tot mai mult pentru a împiedica lumina
și zgomotele lumii ce se trezea să ajungă la tine. Voiam să te mângâi cu mâini
de fecioară îndrăgostită, dar eram oare mai mult decât un copac? Nu puteam
decât să-ți alint cu frunze mătăsoase părul….
Și totuși, nu puteam să te țin adormit o veșnicie. Soarele ți-a înțepat
pleoapele și te-ai trezit, pregătindu-te grăbit să pleci alături de ceilalți
călători. Mi-am întins din nou ramurile spre tine, măcar să-ți faci un toiag,
sprijin pe drumul fără de sfârșit care te aștepta. Și ai plecat. Speram să te întorci, dar mergeai fără să te uiți înapoi. De pe
frunzele mele picura, ca niște lacrimi, roua. La ultima cotitură a drumului, înainte
să te pierzi dincolo de zare, ai mai întors o dată capul, uitându-te preț de câteva
clipe la mine... apoi ai pornit din nou la drum.
Eu am rămas la marginea drumului, ca martor al trecerii tale, și voi fi aici mult timp așteptându-te..." Sursă
24 septembrie 2011 - Zi de curățenie națională în cadrul campaniei Let's do it, Romania...
Am răspuns afirmativ înscriindu-ne și eu și colegii din clasa mea. După ce am colectat un maldăr de saci plini cu gunoaie din pădurea Horlăceni, am avut parte și de un moment de relaxare... Ne-a vizitat și domnul silvicultor - prietenul nostru, al EcoAmicilor, care ne-a povestit câte puțin din tainele copacilor și ne-a învățat să-i deosebim prin diverse jocuri de recunoaștere.
Iubesc pădurea, îmi place să-i respir aerul curat și să-i ascult freamătul...
Sper ca oamenii mari să devină mai conștienți și să păstreze natura curată...
Frumos e muntele ce-nalţă spre ceruri fruntea lui semeaţă,
Frumos e câmpul ce se-ntinde ca şi o mare de verdeaţă,
Frumoasă marea liniştită sau cu talazul răzvrătit,
Astăzi am făcut orele de curs la pădure. A fost o experiență frumoasă. Doamna învățătoare ne-a cerut să scriem câteva rânduri despre ceea ce vedem în jurul nostru. Iată câteva gânduri de-ale mele.
"Sunt în pădure, în luminiș... Adieri dulci de vânt îmi aruncă părul spre spate unduindu-l ușor. Păsărele mici cântă vesele în pădure. Ce minunat e să le asculți cuvintele melodioase ce le murmură încet în limba lor!... Greieri micuți cântă la vioară. Cerul senin îi zâmbește pădurii. Nori grei nu sunt, nu vor să acopere minunatul cer. Un vântișor dulce mă atinge ușor pe cap, mă răcorește. Copacii verzi se leagănă ușor bucurându-se de compania noastră. Iarba se ridică încet uitându-se spre noi cu mulțumire. E frumos să stai în mijlocul naturii, să asculți murmurul ei domol și plăcut...
Mă simt atât de minunat în inima pădurii!..."
