Cititorul din peșteră

                                                                                            Sursă foto
   
       Nu cu multă vreme în urmă am citit o carte care m-a fascinat… Este vorba despre Cititorul din peșteră scrisă de Rui Zink.
       Eroul poveștii este un băiat de 15 ani ai cărui părinți au divorțat, el fiind nevoit să trăiască din furat.
       Într-o zi, fugind de niște polițiști, acesta s-a aruncat în mare ajungând apoi pe vasul unor pirați unde s-a ascuns într-un colț plin de cărți despre care a aflat mai târziu că erau momeală pentru a-l prinde pe Anibalector, un monstru uriaș  care îşi petrecea viaţa citind cărţile de pe corăbiile aruncate de mare pe insula sa.
         Căpitanul vasului se ghida după o hartă pe care a scăpat-o într-o zi peste bord. Băiatul s-a aruncat după hartă „salvându-le” piraților planurile de călătorie, aceștia acceptându-l și îndrăgindu-l chiar.
          După câteva zile, băiatul a fost învăluit de un abur, trezindu-se lângă monstrul Anibalector alături de multe schelete… Tot ce trebuia să facă era să citească pentru a nu fi mâncat de monstru. Astfel că citea multe cărți pe timpul zilei, iar seara le comenta împreună cu Anibalector, ținându-i astfel companie. Băiatul a prins astfel drag de cărți…
          După o vreme pirații l-au salvat pe băiat. Acesta însă nu a rezistat fără Anibalector. Băiatul a fost blestemat să fie scriitor pe viață. A învățat însă de la Anibalector multe lucruri, ca de exemplu:
      ,,Cititul înseamnă să faci lucrurile să se întâmple în capul tău. Nu să stai să te zgâieşti la un perete vorbitor!”
și că
 ,,cititorul trebuie să ştie să încerce a vorbi limba cărţii. A vorbi limba cărţii şi a se abandona în voia melodiei ei, a se lăsa dus de curent, în loc să-şi risipească forţele vâslind contra mareei”,
iar
„Viaţa nu înseamnă să şezi pe canapea şi să dai din degete aşteptând să apară pe ecran ceva să te scoată din toropeală. O carte ne cere să mergem noi la ea. Un ecran cu imagini şi tâmpenii, nu. Este diferenţa dintre a călători şi a sta pe loc. Cartea ne obligă să călătorim, televiziunea să rămânem gură-cască.”
   
      Cartea este adresată celor care nu citesc. Cititorilor cărții autorul li se adresează astfel:
    ”Ocazional, am… cum să spun… miraje. Îmi plimb ochii peste feţele din jur, feţele voastre şi, ici şi colo, mi se pare că văd un Anibalector. În miniatură, bineînţeles, sau latent.”